O dată la 30-40 de ani, în lume se produc cutremure geopolitice majore, care reconfigurează regiuni întregi de pe glob și schimbă substanțial paradigmele politice. Mai mult decât atât, acestea se soldează cu prăbușirea unor imperii, reîmpărțiri teritoriale, schimbarea hotarelor și apariția unor state noi pe harta lumii.
În Europa secolului 20, am avut trei astfel de seisme – 1914-1918 (Primul Război Mondial), 1939-1945 (Al Doilea Război Mondial), 1988-1991 (destrămarea Uniunii Sovietice).
Asupra României și actualului stat independent Republica Moldova, aceste conflagrații au avut efecte directe – la 27 martie 1918, Basarabia s-a unit cu România, iar la 1 decembrie, odată cu revenirea Transilvaniei la trupul țării, a fost constituit statul național unitar român. În urma celui de-al doilea cutremur geopolitic, Basarabia a fost ruptă din nou din trupul României și încorporată în URSS, iar după cel de-al treilea a devenit stat „independent” și așa a rămas până în prezent.
Astăzi, dacă ținem cont de această ciclicitate, dar și de turbulențele majore, provocate, mai ales, de invadarea Ucrainei de către Rusia, putem afirma aproape cu certitudine că ne aflăm în mijlocul unui nou cutremur geopolitic. Conform logicii enunțate mai sus, ar urma să fim, din nou, martori ai prăbușirii unor imperii, reîmpărțirilor teritoriale, schimbării hotarelor și/sau apariției unor state noi pe harta lumii. Și, desigur, la renunțarea unor vechi paradigme și la apariția unor noi dominante politico-ideologice.
„Independența” și „aderarea la UE” versus Unirea cu România
Vedem că, în cazul Basarabiei (Republica Moldova, cum se numește astăzi), în primele două faze (dacă facem abstracție de ceea ce s-a întâmplat cu acest teritoriu în secolul al 19-lea), existau doar două opțiuni – fie cu Rusia, fie cu România.
A treia s-a conturat abia spre sfârșitul secolului, când am asistat la prăbușirea Uniunii Sovietice. Atunci a apărut și opțiunea „independenței”, ca soluție „de compromis” între marile puteri. Am accentuat intenționat ultima parte din enunț, pentru că am certitudinea că „independența definitivă” a reprezentat o soluție de alternativă, agreată de străini, în locul „independenței tranzitorii”, agreată de românii de pe cele două maluri ale Prutului. Pentru că, inițial, „independența” Republicii Moldova nu reprezenta decât o etapă, o primă fază, premergătoare reunirii cu România. Exact așa cum s-a întâmplat în 1917-1918 – întâi am devenit subiect de drept internațional, apoi am aplicat dreptul la autodeterminare. De altfel, dacă citiți Declarația de Independență, veți vedea că ea vorbește cu text deschis despre intenția reunirii Republicii Moldova cu România, nicidecum despre independență permanentă.
Prin urmare, nu noi am vrut să fim „independenți”, alții au vrut acest lucru. Noi doar ne-am lăsat „convinși” sau am fost constrânși, mai exact. Nu doar de către Rusia, insist, deoarece ea era prea slăbită atunci, ca să poată impune o asemenea decizie finală (cu tot cu războiul ei din Transnistria). Pentru că, dacă Occidentul ar fi fost de partea noastră, ar fi denunțat Pactul Ribbentrop-Molotov și în cazul nostru, nu doar în cazul balticilor, polonezilor și cine a mai fost acolo. Dar în cazul nostru pactul nu a fost denunțat, de facto, cel puțin.
Acum istoria se repetă – un nou cutremur geopolitic, respectiv, o nouă șansă pentru… reunire. Și, din nou, apare de nicăieri o soluție de alternativă – statutul de „țară-candidat” pentru integrarea în UE, de această dată. Nu vi se asociază cu nimic? Credeți că e o mișcare clar antirusească? Dar dacă e și asta o soluție de compromis, nu v-ați gândit? La fel ca și „independența permanentă” și care ar putea fi agreată de marile puteri, inclusiv Rusia?! „Decât Unirea, mai bine așa”. Iar noi suntem, din nou, „convinși” sau constrânși să o acceptăm (?). Ah, da, guvernarea antirusească și proeuropeană de la Chișinău și… ce mai era acolo… Se poate să zâmbesc?
Nu știu cât de proeuropeană și cât de antirusească este guvernarea de la Chișinău, dar conștientizez destul de clar, mai ales ținând cont de context, cât de antiromânească este. Și nu doar cea de la Chișinău, ci și cea de la București. Două inimi gemene, București și Chișinău… Inimi străine, nu românești, ca să nu reinterpretăm vorba poetului.
În loc de Post Scriptum
Chiar dacă ceea ce spun vine în contradicție flagrantă cu opinia euroentuziaștilor de pe ambele maluri ale Prutului, cred că atât Rusia, cât și Occidentul colectiv nu-și doresc în coaste o Românie mare, puternică, autosuficientă și, cel mai important, care să dea dovadă de caracter și capacitate de rezistență.
Or, unirea cu Republica Moldova ar reprezenta, pentru România, în mod special, nu doar recuperarea unor teritorii pierdute și corectarea unor nedreptăți istorice. Asta e o nimica toată pentru cei care privesc lucrurile global. Ar reprezenta, în primul rând, un energizant puternic, care ar stimula sentimentul de mândrie națională. Având un moral ridicat, poporul român ar deveni mult mai sigur pe sine și mai combativ, ceea ce ar produce metamorfoze profunde la nivel psiho-social și ar duce, în definitiv, la o reevaluare totală a paradigmei social-politice, dar mai ales economice. De ce ar avea nevoie străinii de așa ceva, nu-i mai ok așa cum este?
