Situația politică de astăzi, după alegerile locale generale, seamănă izbitor cu cea din perioada de după 2009, până prin 2014, din timpurile guvernărilor AIE. Este vorba de modul în care s-a împărțit electoratul și atitudinea pe care o manifestă. Or, situația de azi, când PAS deține de unul singur majoritatea, nu mai este reprezentativă (este efectul ieșirii lui Plahotniuc în prim-plan, în 2014, care a produs o anomalie politică, urmată de o altă anomalie, provocată, pe acest fundal, de Maia Sandu).
Între timp, lucrurile au revenit în albia normalității, iar PAS se află astăzi cumva în postura PLDM-ului lui Vlad Filat de la acea vreme, care s-a pomenit strâns din două părți, din una de către unioniștii lui Mihai Ghimpu, iar de cealaltă – de către PD-ul lui Marian Lupu. Deși, din punct de vedere politic, erau diferiți, PD fiind mai degrabă moldovenist și cu simpatii proruse mai pronunțate, iar PL clar proromânesc și unionist, cele două formațiuni au făcut abstracție de diferențele de ordin identitar-ideologic și au făcut front comun împotriva lui Filat, care, la fel ca Maia Sandu astăzi, încerca să monopolizeze „dreapta”.
Atunci, s-au cristalizat trei mari poli de putere, aproximativ egali ca dimensiune, fapt confirmat ulterior de alegerile parlamentare din 2014, când socialiștii și comuniștii au luat împreună 46 de mandate, PLDM – 23, iar PD și PL – 19, respectiv 13 mandate (împreună 32). Îi pun împreună pe ultimii doi deoarece, după cum spuneam, ambele formațiuni se simțeau amenințate de Filat, fapt care le-a determinat să coalizeze împotriva lui. PD-ul a abandonat atunci „limba moldovenească”, iar PL a încetat să mai strige „unire!”, iar ca urmare a acestui compromis, au reușit să-și unească forțele, pentru a-l pune la zid pe Filat, susținut atunci de „națiunea civică moldovenească proeuropeană”.
Ca esență, electoratul este astăzi cam același, doar că reprezentarea lui politică arată diferit. O parte din tabăra filo-sovietică, preluată de Șor de la Voronin, a rămas cumva descoperită, din cauza incertitudinilor legate de această mișcare social-politică, și tot descoperită a rămas și tabăra unionistă, ca urmare a disoluției PL. Dar asta nu înseamnă că acești oameni nu vor vota. Întrebarea este „cum?”. La ea ar trebui să răspundă actualii actori politici.
Pe vechiul segment „centrist”, ocupat atunci de PD, se află astăzi Ceban, care a migrat încoace dinspre stânga, și PSDE (care a căpătat între timp o particularitate aparte), iar puțin mai în spate este PDCM-ul lui Ion Chicu, care tot din bucăți rupte din PD s-a format (aripa moldovenistă mai radicală). Prin urmare, rămâne un potențial nevalorificat deocamdată, din cauză că, până acum, nimeni nu a formulat o ofertă clară pentru fostul electorat al PL, care ar fi dispus să se alieze din nou contra PAS (pe care nu-l suportă), însă doar cu o condiție – ca relațiile cu România nu aibă de suferit, respectiv, direcția europeană să fie păstrată.
Partida filorusă o exclud din această ecuație, deoarece acolo-s alte jocuri, la fel de complicate, în contextul războiului ruso-ucrainean, dar la care „centrul politic” despre care vorbesc nu va putea participa, deoarece porțile pentru el s-au închis, odată cu delimitarea geopolitică foarte clar conturată în actualul context.
Pe de altă parte, între timp, a mai apărut un jucător geopolitic în acest spațiu, România, ceea ce înseamnă că scena, privită din afară, se împarte în trei părți de această dată, nu doar în două, cum a fost până acum. Or, asta contează enorm, când vorbim despre electoratul unionist, deoarece el (electoratul unionist) are acum propriul actor geopolitic la care se poate raporta direct și nu mai e constrâns să accepte fără condiții oferta occidentală și să ajungă din nou a cincea roată la căruță, cum a fost până acum. Așadar, acest electorat, în lipsa unui partid local, stă acum și se uită în gura României și va face așa cum va zice ea.
Prin urmare, România (reprezentată astăzi de PSD și premierul Ciolacu) are acum posibilitatea să influențeze decisiv două segmente de electorat din Republica Moldova: cel de pe centru și cel de pe dreapta. De pe centru, în virtutea faptului că PSD România are aici un partid-frate – PSDE, iar de pe dreapta pe unioniști, care, după cum spuneam, sunt aliații României din oficiu. În aceste condiții, există premise reale pentru a crea un pol de alternativă pentru „națiunea civică moldovenească proeuropeană” (ca pe vremea lui Filat), însă, de această dată, și cu acoperire geopolitică, fapt ce-i va da o și mai mare greutate.
Va rata România șansa de a-și crea aici o forță proprie, care să-i permită să pună propriile condiții, nu doar să asculte de curatorii PAS din Occident (care au mai rămas)? Vom vedea. Cert este că România are nevoie de așa ceva, deoarece are mari interese aici, care nu corespund întocmai sau nu întotdeauna cu cele ale UE (a se citi germano-franceze), prin urmare, ar fi naivă să nu profite de noul context geopolitic care-i este mai mult decât favorabil.
Fuziunea dintre PSDE și MAN, despre care se vorbește intens în ultima vreme, acțiune asociată direct cu șeful PSD și premierul României, Marcel Ciolacu, exact asta înseamnă – că Bucureștiul oficial ar fi hotărât să facă acest pas. În caz contrar, România va rămâne din nou pe dinafară.
Acum, întrebarea este cine dintre partidele locului poate absorbi votul unionist care s-a detașat mult de PAS și puțin probabil să mai revină. Asta deoarece nu-i suficient să existe un actor geopolitic, mai e nevoie și de un partid local, care să capteze la propriu aceste voturi.
Or, în condițiile în care un partid curat proromânesc, de dreapta, nu există și nici nu mai poate fi creat acum, acest rol îi revine PSDE-ului, care, deși este formal de stânga, poate forța nota românească (nu neapărat unionistă), în virtutea asocierii directe cu partidul de guvernământ din România, pe care o are și care-i conferă un mare avantaj, spre deosebire de partidul lui Chicu, care nu are susținere din afară. Prin urmare, unioniștii, care-și zic, de regulă, „de dreapta”, vor prefera mai degrabă un partid de stânga proromânesc, decât o pretinsă dreaptă proeuropeană, aflată pe altă baricadă geopolitică.
Iar Ceban, datorită faptul că dispune și de autoritatea funcției, are capacitate să consolideze polul centrist și să nu permită ca acesta să se disperseze. În plus, Ceban nu mai provoacă repulsie printre electoratul românesc din Chișinău, ca altădată, (și pe fundalul eșecurilor PAS) și, în același timp, rămâne un exponent clar de centru-stânga, ceea ce i-ar liniști pe „centriștii” care-s mai sceptici, când vine vorba de România.
Pe de altă parte, Ion Ceban se află acum la mijloc – ar putea teoretic să meargă ori cu rușii, ori cu românii. Cu europenii (vestul) nu poate merge, deoarece acel spațiu e ocupat de PAS. Dacă merge cu românii, va consolida un nou pol proeuropean, care nu va permite răsturnarea vectorului geopolitic (cu toate nuanțele care există), dacă merge cu rușii, poate apăsa decisiv balanța în favoarea estului.
Cel puțin la prima vedere, Ceban preferă totuși prima variantă – e mult mai practică și de perspectivă, comparativ cu ce-i poate oferi vechea sa familie socialist-comunistă, care l-ar paraliza în decizii și acțiuni și l-ar expune unor riscuri reale care derivă din subtilitățile „războiului hibrid”. Semnalele pe care le transmite sunt clare, dar, până acum, doar Marcel Ciolacu pare să le fi luat în serios. Asta demonstrează, încă o dată, că liderul PSD este nu doar rechin politic, ci și geopolitic, și mai reconfirmă faptul că România are de gând să joace un rol central, în viitorul spectacol politic de la Chișinău.
Așadar, România e de acord să și-l apropie pe Ceban, iar Vestul, tot mai diluat, nu se opune, în principiu, creării unui pol de alternativă, pe care să-l gireze Bucureștiul (care-i tot din tabăra europeană), chiar dacă nu-i foarte încântat de acest lucru. Electoratul proeuropean/românesc, pe care Maia Sandu l-a scăpat din mâni și nu-l mai poate întoarce, și-ar dori și el o alternativă, inclusiv în această formulă.
Singurii „proeuropeni” care se opun sunt chiar cei din PAS, care sunt conștienți că se îneacă, dar nici să lase pe alții în loc nu vor. Mai degrabă, dau puterea rușilor, decât altor „proeuropeni”. De aceea, fac tot posibilul să dinamiteze proiectul și să-l împingă pe Ceban în brațele rușilor. Vor reuși? Depinde iarăși de capacitatea Bucureștiului de a pune piciorul în prag.
Apropo, inclusiv astăzi, la nivel local, PAS preferă alianțele cu prorușii, în detrimentul proeuropenilor. Din același motiv. Prin urmare, ce vă face să credeți că, după parlamentare, când în Parlament vor fi reprezentați deja trei poli geopolitici, nu doi, ca acum, PAS va merge cu românii, nu cu rușii?
