A existat în perioada sovietică o veche practică, în spațiul nostru, cel puțin, care presupunea suprimarea identității populației băștinașe, prin pervetirea și schilodirea numelui, mai exact, prin traducerea și adaptarea lui la limba rusă.
După cum bine știm, pe vremuri, lumea nu căuta nume sofisticate pentru copiii lor, ci îi numea, de regulă, în cinstea unui sfânt, a cărui prăznuire era mai aproape de data nașterii copilului. Așa că pe cei mai mulți oameni de prin părțile noastre îi chema Ion, Vasile, Petru, Pavel, Nicolae, Gheorghe, Mihail, Gavriil, Andrei ș.a.m.d., în funcție de zilele sfinților, cinstiți pe parcursul anului, nume pe care le întâlnești, de altfel, la toate neamurile creștine, doar că adaptate la limba poporului respectiv.
De exemplu, la români e Ion, la ruși – Ivan, în franceză e Jean, în engleză – John, în italiană – Giovanni și tot așa. Petru mai e și Piotr, Pierre, Piter, Pietro… Etc., etc.
Or, dacă părinții își botezau copilul Ion, de pildă, atunci când mergeau la starea civilă să-i facă certificat de naștere, tanti de la ghișeu, care abia de știa să scrie și să citească, îl reboteza în acte, în mod obligatoriu, în „Ivan”. Că cică așa-i corect, așa spun rușii, iar ei sunt stăpâni și au mereu dreptate. O vreme, talibanii regimului de ocupație nu se limitau doar la modificarea numelui mic, a prenumelui adică, ci și a numelui de familie. Astfel, bietul copil, în loc să fie scris, așa cum îl chema de fapt, Ion Olaru, de exemplu, devenea brusc Ivan Gonciar. E plină bucățica noastră de Moldovă de nume schimonosite în acest mod.
Partea cea mai tristă, în toată această istorie, e că de profanarea în cauză se ocupau nemijlocit nu neapărat străinii care ne-au subjugat, ci chiar oameni de-ai locului, plasați în funcții publice, care nu-și dădeau rând să-și pupe călăii într-un loc, pentru a le face cu orice preț pe plac.
Și asta s-a întâmplat nu doar cu numele proprii, ci și cu tot feluri de alte expresii și denumiri, inclusiv denumirea limbii pe care o vorbește poporul nostru băștinaș. În cazul denumirii limbii, dar și a originii etnice a populației majoritare din fosta RSSM, a existat însă mai mult decât a simplă tradaptare a termenilor. În cazul de față, „moldovean” și „moldovenească” aveau o componentă ideologică profundă și se traduceau, în realitate, „altceva decât românesc”. Principiul clasic divide et impera.
Adică întâi ne-au separat forțat de restul românilor, fizic, iar ca să legitimeze raptul și să ne anihileze dorul de casă, ne-au pervertit numele, pentru a ne plasa în antiteză cu propriul nostru neam. Pervertit în sensul că i-au schimbat esența și menirea. Or, „moldovean”, cu toate derivatele sale, în limbajul ocupantului sovietic, nu aveau nicio legătură cu Moldova și moldovenii din perioada medievală, cum încearcă să o scalde astăzi progeniturile defunctului imperiu, cu concursul direct al unor paparude locale, care se fac a nu înțelege aceste lucruri evidente. Însemna opus a tot ce înseamnă românesc. Opus, nu complementar, sesizați diferența? Nu etnonimul și glotonimul moldovean/moldovenesc, în sine, sunt problema, ci modul în care acestea au fost și mai sunt folosite, pe post de armă ideologică în procesul pervers de deznaționalizare forțată la care am fost supuși atâta amar de vreme.
Exact așa procedează și sârbii în raport cu românii din Timoc, numindu-i conștient vlahi, în loc de români. De ce? Ca să-i țină departe de patria-mamă, să le tulbure mintea, să-i facă să se simtă orfani și singuri, să-i separe de înaintașii lor, să-i facă să creadă că sunt altceva decât cei de-un sânge cu ei, să frângă liantul între generații. Iar astfel să fractureze neamul, care, după cum știm, îi cuprinde pe toți laolaltă, atât pe cei care au trăit încă de la începutul istoriei, cât și pe cei care există în prezent, precum și pe cei care se vor naște, de acum încolo, în veacul veacurilor. Schimbă-i omului numele și el nu va mai ști de unde se trage. Tot așa cum Ivan Gonciar ajungea să nu se mai identifice, la un moment dat, cu „Olar”-ii din neamul său, din cauza diferenței de nume.
Da, suntem moldoveni, exact ca și cei peste 5 milioane de moldoveni care au rămas în dreapta Prutului, până la Carpați, și alții vreo 500 și ceva de mii, care au ajuns să facă astăzi parte din Ucraina, după ce, la fel ca noi, au fost smulși din brațele țării-mamă. În același timp, suntem parte a neamului românesc, care își duce veacurile pe teritoriul vechii Dacii din care ne tragem direct. Iar limba vorbită pe acest teritoriu e aceeași peste tot, nici măcar dialecte n-are, doar graiuri specifice anumitor zone geografice. Moldovenesc e graiul, nu limba, troglodiților! Au explicat-o de mii de ori cele mai ilustre minți pe care le-am avut, de la Eminescu, până la cei mai reputați lingviști din toate timpurile, care și-au dedicat întreaga viață pentru a cerceta acest subiect.
Mă adresez acum moldovenilor cu mintea plată, care continuă să facă tumbe, la unison cu cei care încearcă, de mai bine de 200 de ani, să ne înstrăineze de neamul nostru, folosindu-se de particularitățile noastre locale, cu scopul de a ne dilua identitatea și de a ne face să ne simțim singuri și ai nimănui. Că celorlalți, care o fac din rea voință, n-am ce să le spun.
Ok, am lungit-o prea mult și n-are rost să insist, pentru că situația-i clară ca bună ziua. Pentru mine, cel puțin. De fapt, am vrut să comentez pe scurt brambureala politică de la Chișinău, după ce puterea actuală s-a apucat să repună limba română în drepturile ei, în concordanță cu logica elementară și realitatea din teren.
Nu-s idiot și înțeleg prea bine de ce anume aici și acum. Evident că inițiativa în sine, de altfel, nobilă și mult așteptată de toată lumea conștientă din această țară, are la bază nu atașamentul față de adevărul istoric, ci un banal calcul politic, îngust și zbârnâitor. Evident că, în accepția lor, acesta-i un „lohatron” pentru „lohatroni”, vorba lui Nantoi, menit să ne bată iarăși cap în cap și să mai uităm astfel de foame. Clar, nu pune nimeni la îndoială acest fapt, nimic ieșit din comun.
Dar, vorba aceea, Dumnezeu lucrează prin oameni, și poate dă Domnul, în sfârșit, să întoarcem și să uităm această pagină rușinoasă din istoria noastră și să ne apucăm, măcar în ceasul al 12-lea, să ne facem ordine, în cap, în primul rând. Dar, cum și era de așteptat, în momentul în care guvernarea s-a apucat să curețe cloaca de dejecțiile „identitare” sovietice, putoarea s-a împrăștiat cu repeziciune și a inundat din nou tot spațiul public. Extraordinar cât de greu se descompune acest nămol puturos!
O întrebare către oamenii care au parcă un dram de discernământ și capacitate de a vedea dincolo de vorbe, dar care se plasează conștient de această parte a baricadei, legitimând-o într-un fel: vouă chiar nu vi-i rușine să insistați în această prostie?!
