An de an, în ajunul și cu ocazia Zilei Naționale a României, apar voci care contestă, relativizează sau chiar ridiculizează semnificația Marii Uniri. Actul istoric de la 1 decembrie 1918 nu a fost întâmplător și nu s-a datorat hazardului, chiar dacă unele condiții externe au fost neașteptat de favorabile. „Ora astrală” a românilor nu s-ar fi produs fără secole de luptă și sacrificiu. Toate unirile – cea a lui Mihai Viteazul, cea a lui Cuza, cea de la 1918 – sunt capitole ale aceluiași efort istoric, iar Marea Unire a fost momentul de glorie care a încununat opera de veacuri a neamului românesc.
Unirea de la 1918 nu a fost un dar, nu a fost o concesie, nu a fost o favoare geopolitică. A fost rezultatul direct al voinței românilor, al eforturilor lor multiseculare și al unei conștiințe naționale care nu s-a format nici la Viena, nici la Paris, nici la Sankt Petersburg, ci în inimile celor care au trăit, au luptat și au murit pentru dreptul de a fi laolaltă.
Pentru cine mai repetă tezele (neo)marxiste, precum că Țările Române au fost „create” de coroana maghiară, realitatea istorică este fără echivoc: formațiunile medievale românești s-au născut în opoziție față de Ungaria. La est de Carpați, marca regală s-a desprins prin „rebeliunea” lui Bogdan I Întemeietorul; la sud, Basarab I a zdrobit pretențiile ungare la Posada. Dacă ar fi existat o „creație”, ea ar fi fost una neascultătoare, fiindcă românii și-au construit statalitatea prin luptă, nu prin delegație.
Nici ideea că Unirea Principatelor sau Marea Unire ar fi fost „proiecte europene” nu rezistă criticii. Europa a recunoscut ceea ce românii deja făuriseră. Nu Parisul a venit cu ideea unirii moldovenilor și muntenilor, ci Adunările ad-hoc și Divanurile de la Iași și București. Nu marile puteri au decis Unirea Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei, ci românii din aceste provincii, care s-au organizat în consilii naționale, au alcătuit parlamente locale și au votat democratic pentru revenirea la țara-mamă. Dacă nu exista voința românească, niciun context internațional favorabil nu ar fi fost suficient.
În 1916, Bucureștiul a fost silit să aleagă între două provincii românești aflate sub două imperii diferite. Antanta a fost preferată nu pentru că „așa dicta Europa”, ci pentru că Transilvania era mai mare, mai bogată și mai greu de recuperat ulterior decât Basarabia. A fost o opțiune dureroasă, dar lucidă. Și, totuși, prima provincie reîntregită a fost tocmai cea considerată dispensabilă: Basarabia. Este a doua lecție pe care moldovenii au dat-o tuturor românilor și ea nu trebuie uitată.
La Chișinău, Sfatul Țării nu a fost nici invenție străină, nici marionetă a vreunei armate. A fost parlamentul născut din voința locuitorilor – militari, țărani, pedagogi, preoți. Componența sa etnică a respectat proporțiile recensămintelor țariste: 105 români moldoveni din 156 de deputați. De la proclamarea Republicii Democratice Moldovenești la 2 decembrie 1917 până la votarea Unirii în 27 martie 1918, totul a fost rezultatul unei maturizări politice interne. Votul nu a fost nici unanim, nici impus, tocmai de aceea a fost legitim.
Cât despre acuzațiile fanteziste privind „torturi”, „execuții” sau „camere de groază” în perioada „ocupației românești”, istoria le-a demontat demult. Dacă ar fi existat asemenea atrocități, populația s-ar fi răsculat, iar Sfatul Țării ar fi apelat după ajutor nu către Iași, ci către inamicii României. În schimb, au apărut manifestele studenților basarabeni și declarațiile Zemstvelor din Bălți, Soroca și Orhei, toate cerând unirea. A venit un val firesc de revendicare națională, nu un dictat militar.
Nici mitul „României ultra-multiculturale” nu rezistă. Românii au fost majoritari în toate provinciile lor istorice și tocmai această majoritate a dat statului caracterul național. Asta nu înseamnă excludere, ci definire. Românii nu au urât popoarele din jur, dar nici nu au acceptat să li se spună că sunt oaspeți la ei acasă.
Unirea de la 1918 nu ar fi fost atât de Mare fără Basarabia. Și nu ar fi fost posibilă fără jertfa soldaților din tranșee, cei care au repurtat primele victorii importante la Mărăști, Mărășești și Oituz și care sunt adevărații făuritori ai Marii Uniri. Fără ei, fără generațiile de luptători și fără conștiința românească maturizată în timp, nu existau documentele adoptate nici la Chișinău, nici la Cernăuți, nici la Alba Iulia.
Unirea nu a fost opera marilor puteri. A fost opera poporului. Europa doar a recunoscut ceea ce românii au gândit, pregătit și înfăptuit singuri.
Românii și-au clădit „casa comună” pentru ca niciodată să nu mai trăiască „în chirie” la ei acasă. Iar cine ignoră acest adevăr fundamental nu doar că falsifică istoria, ci insultă memoria și sacrificiile celor care au murit pentru ca această țară să existe.
Marea Unire rămâne dovada supremă că națiunea română, atunci când își cunoaște și își revendică drepturile, poate fi mai puternică decât orice imperiu sau orice ingerință externă.
La Mulți Ani, români!
La Mulți Ani, România!
Autor: Ion Mischevca
