ATITUDINI | Alexandru Tănase: Poiana de molizi și anatomia uitării

Ieri am fost la filmul „Pădurea de molizi”. Sala era aproape goală. N-avea nimic instagramabil. La un moment dat m-am gândit: „Asta doar nu-i „Plaha” — la zgomot despre nimic se calcă lumea în picioare, iar la tragedii despre noi, nu rămâne decât ecoul scaunelor goale”. Să nu se mai mire nimeni, apoi, că imbecilizarea a devenit un fenomen de masă. Sau că generațiile noi cred că istoria începe și se termină pe TikTok.

Sala goală de fapt, nu e despre un film. Ci despre un test de memorie colectivă. Sau, mai precis, despre absența ei. Masacrul de la Fântâna Albă este numit uneori „Katyn-ul românesc”. Dar comparația, deși justă în magnitudine și cruzime, spune prea puțin. Pentru că, dacă Katynul a fost, măcar parțial, recunoscut, Fântâna Albă a fost îngropată nu doar în pământ, ci și în tăcere. Rusia n-a recunoscut niciodată această crimă.

1 aprilie 1941. Trecuse doar zece luni de la ultimatumul sovietic prin care România fusese forțată să cedeze nordul Bucovinei. Peste trei milioane de români au rămas dincolo de graniță, înstrăinați brusc într-o lume care nu era a lor, în care nu trăiseră niciodată. Dintre ei, doar câteva mii au reușit să fugă în timp util în România. Ceilalți au fost declarați trădători în vetrele lor de secole, devenite peste noapte parte unei țări străine.

La începutul anului 1941, NKVD-ul a lansat zvonul că românii care doresc să se repatrieze pot trece granița în siguranță. Un zvon care părea speranță. Dar de fapt, era doar o capcană. La 1 aprilie, peste 3.000 de oameni din satele de pe valea Siretului au pornit spre România. Își luaseră copiii de mână, și-au pus hainele cele mai bune și s-au pornit spre graniță ca spre o salvare. Nu au primit niciun avertisment real. În poiana Varnița, la doar câțiva kilometri de frontiera Română, mitralierele rusești i-au întâmpinat.

Sovieticii au tras în plin. A fost un măcel. Cei care nu au murit din prima au fost vânați călare, spintecați cu sabia, târâți de cai până la gropile comune. Acolo au fost aruncați: unii morți, alții încă vii, alții muribunzi. Femei, bătrâni, copii, sugari. Timp de două zile, pământul a zvâcnit. Erau ei, cei îngropați prea devreme.

Alți supraviețuitori, prinși mai târziu, au fost duși la Hliboca, torturați și aruncați de vii într-o groapă comună, în cimitirul evreiesc. Peste ei s-a turnat var.

Și pentru ca nimeni să nu mai afle ce s-a întâmplat în Poiana Varnița, sovieticii au plantat peste gropile comune, o pădure de molizi. Ca să crească peste adevăr și memoria noastră.

Din trupurile acestor bieți oameni nu s-au ridicat cruci, ci molizi. Tăcuți, înalți și străini — plantați nu ca să ne amintească de acea crimă, ci ca să o șteargă și să tacă în locul nostru.

Nu a existat proces. Nu a existat scuză. Nu a existat recunoaștere. Rusia nu a recunoscut niciodată această crima. Poate pentru că a contat pe amnezia noastră. Și uneori chiar a avut dreptate.

Și totuși, morții de acolo nu s-au stins cu totul. Ei trăiesc în fiecare pas al celor care încă mai caută adevărul. Trăiesc în ochii celor care refuză să accepte că istoria poate fi rescrisă prin tăcere.

Fântâna Albă nu este un episod. Este o mărturie. Despre ce se întâmplă când granițele sunt trasate cu sânge. Când o populație devine „trădătoare” doar pentru că vrea să-și urmeze țara.

Uneori, cel mai mare păcat al unui popor nu e că a fost învins — ci că și-a uitat morții.

Iar asta nu-l face doar vulnerabil.

Îl face complice.

Autor: Alexandru Tănase/Facebook