Într-un gest de solidaritate cu prietenii mei care au susținut candidatura lui Nicușor DAN, le adresez sincere felicitări pentru implicare și speranță!
Totuși, experiența ultimelor trei decenii și jumătate, trăită deopotrivă în România și în fostul imperiu sovietic, mă îndeamnă la o sobră reflecție: schimbările de conducători, adesea însoțite de entuziasm, se dovedesc de cele mai multe ori doar o așteptare risipită.
Pentru cei crescuți în umbra URSS, această dezamăgire a prins contur încă din anii ’80, când promisiunile de reformă se loveau de rigiditatea sistemului. Singura transformare cu adevărat istorică a fost dobândirea libertății, după venirea lui Gorbaciov. Însă și aceasta a fost rapid confiscată de o nomenclatură abilă, deja locală, „independentă”, care și-a perpetuat influența sub noi măști.
Personal, am renunțat să mai nutresc speranțe naive. Aleg să votez, dar o fac fără iluzii, ghidat de vechea zicală românească: „Schimbarea domnilor, bucuria…”
În această campanie recentă, am constatat, cu o undă de tristețe, că aspirațiile noastre colective, acele idealuri care ar putea uni și ridica națiunea, nu au găsit ecou în discursul electoral.
În schimb, mi-am amintit de o întâmplare de acum treizeci și cinci de ani, petrecută în zilele fierbinți ale lui MAI 1990, care, prin ironia și simbolismul ei, rămâne o lecție vie despre natura puterii și a aparențelor.
—
La 20 mai 1990, România organiza primele alegeri prezidențiale postrevoluționare, un moment de cotitură care promitea o ruptură definitivă de trecutul comunist.
Sistemul politic, pe care îl urmărim/simțim și astăzi, abia prindea contur, iar la cârma țării se afla, neales, Ion ILIESCU, fost comunist care, peste noapte, se proclamase democrat.
Instalându-se ca președinte al Frontului Salvării Naționale după 22 decembrie 1989, ILIESCU își țesuse o rețea politică solidă, spre deosebire de partidele istorice – Partidul Național LIBERAL, condus de Radu CÂMPEANU, și Partidul Național ȚĂRĂNESC, sub conducerea lui Corneliu COPOSU – care abia se reorganizau, sprijinite de lideri întorși din exil sau din temnițele comuniste.
Într-o paranteză, merită menționat că nomenclatura de la Chișinău, strânsă în jurul Partidului Comunist condus de Petru LUCINSCHI, își declarase susținerea ferventă pentru ILIESCU.
Pe malul stâng al Prutului, partidele istorice românești erau sprijinite doar de o parte a activiștilor Frontului Popular.
În calitate de comentatori politici la TV Moldova, eu cu Petru BOGATU și Mihai VOLOH încercam să menținem un echilibru informațional, deși contextul era dominat de influența sovietică și pseudorevoluționară de la București.
Ziua alegerilor, 20 mai 1990, s-a încheiat cu o victorie covârșitoare a lui ILIESCU, care a obținut, conform rezultatelor oficiale, 80% din voturi – o cifră care reflecta nu doar popularitatea sa, ci și controlul asupra mecanismelor electorale.
În seara zilei următoare, prezentam emisiunea informativă „Panorama” (rebotezată o lună mai târziu „Mesager”, nume pe care îl poartă și astăzi). Pe atunci, fără internet, informațiile ajungeau la public prin televiziune, radio și presa scrisă. Noi, jurnaliștii, ne bazam pe benzile de telex de la agențiile ATEM și TASS, completate cu imagini de la CNN.
În pregătirea emisiunii, am dat peste o știre de la ATEM care m-a intrigat: Comitetul Central al Partidului Comunist al Moldovei, în numele comuniștilor din RSS Moldova, îl felicita „cordial” pe „domnul/tovarășul” Ion ILIESCU pentru alegerea sa ca președinte al României.
Tonul și conținutul mesajului mi s-au părut nepotrivite pentru emisiunea mea, care își propunea să reflecte spiritul democratic al momentului, așa că am decis să-l ignor.
Însă, cu câteva minute înainte de intrarea în direct, sosește o nouă telegramă de la ATEM – comuniștii își anulau mesajul precedent.
Se pare că liderii comuniști de la Chișinău realizaseră că, felicitarea lor risca să-l compromită pe ILIESCU, care se străduia să se prezinte drept un democrat rupt de comunism.
Această succesiune de telegrame – UNA DE FELICITARE, ALTA DE ANULARE – mi-a aprins o idee. Am decis să le folosesc pe ambele în emisiune, dar într-un mod care să releve absurdul situației.
Am rugat-o pe colega MARGARETA (al cărei nume de familie, din păcate, îmi scapă acum), care gestiona imaginile din spatele camerei, să-mi aducă a doua telegramă în direct, în fața telespectatorilor, ca și cum ar fi sosit în acel moment.
Planul a funcționat perfect!
În timp ce citeam prima telegramă, adăugând și o notă ironică – „frumoasă și operativă felicitare de la comuniștii moldoveni pentru alesul României democrate!” – MARGARETA a intrat în cadru, plasând cu discreție a doua telegramă pe masa mea.
Am continuat, literalmente:
„Dar iată încă o telegramă de la Comitetul Central al Partidului Comunist. Să vedem ce urgență. E scurtă. Citesc: Telegrama de felicitare a lui Ion ILIESCU se anulează. (Pauză, ridic privirea către telespectatori.) Dacă se anulează, o anulăm și noi! Partidul Comunist nu-l mai felicită pe Ion ILIESCU. Așa că, am informat și noi despre asta…”
Momentul a fost un act subtil de sfidare, firește, un comentariu tăios la adresa duplicității care marca tranziția politică în România.
Până la acel moment, conducerea comunistă a Televiziunii îmi aplicase de trei ori pedeapsa de a NU mai prezenta emisiuni în direct – am scris și voi mai scrie despre toate cazurile de spargere a sistemului, prin „neascultare” la TV Moldova. Dar, de data aceasta, NU m-a mai chemat nimeni la birouri, nu m-a mai pedepsit nimeni, nici măcar un cuvânt de avertisment nu mi-a spus cineva.
Pentru că, o lună mai devreme, la conducerea Redacției Actualități TV, venise Efim JOSANU – Dumnezeu să-l țină în lumina Sa veșnică!
Iar o zi mai devreme, eu adusesem de la Bender și Tiraspol prima filmare, dramatică, cu camera ascunsă, în istoria ziaristicii din R.M., pe care am transmis-o pe post – vreo 13 minute de încăierare cu gardiștii și militarii ruși din Armata 14, în emisiunea prezentată de luminosul coleg Boris ERUȘEVSCHI, Dumnezeu să-l ierte!
Această amintire nu este doar o poveste despre un moment de inspirație jurnalistică, ci și o reflecție asupra naturii schimbărilor politice, de atunci până astăzi.
Istoria ne spune că graba de a celebra „schimbarea domnilor” nu-i decât râvnă ce se spulberă ușor.
Fără un proiect autentic de unitate națională ROmânească, din interior și de pe ambele maluri, dar și de reformă profundă, liderii, oricât de promițători, riscă să rămână doar trecători prin scena politică. Exemplul cel mai proaspăt – Klaus al nostru…
Amintirea acelor zile de mai 1990, cu telegramele lor contradictorii, ne reamintește că aparențele pot ascunde continuități inoportune.
Fie ca lecțiile trecutului să ne ghideze spre un viitor mai lucid și mai unit!
—
Dedic această poveste colegilor mei de la prima ediție a emisiunii „Mesager”, iunie 1990, celor care, în ciuda constrângerilor, au ales să spună adevărul.
Autor: Gheorghe Mărzencu, jurnalist, istoric
