147 de ani de la Tratatul de Pace de la Berlin, act ce a dus la recunoașterea independenței României. Țara pierdea însă sudul Basarabiei

Acum 147 de ani, în 1 iulie 1878, după lungul Congres de la Berlin, care a durat o lună, era încheiat tratatul care punea punct războiului câștigat de Imperiul Rus și un șir de aliați din țările și regiunile controlate de Imperiul Otoman, conflict ce a obligat Istanbulul la cedări teritoriale fără precedent și care, în 1881, a dus la recunoașterea internațională a independenței României și a primului rege – Carol I, care deja domnea ca principe 15 ani.

Tratatul de la Berlin prevedea însă cedarea unei regiuni importante a sudului Basarabiei, adică județele Cahul, Bolgrad, Ismail, și încoroporarea Dobrogei la România, după o perioadă de peste patru secole aflată sub administrarea Imperilului Otoman. La 3 septembrie 1878, Adunarea Deputaților și Senatul de la București au luat act de cele stabilite la Berlin, declarând că se supuneau hotărârilor Europei.

Amintim, acum 166 de ani, în 1859, un teritoriu de peste 9 mii de kilometri pătrați din sud-vestul Basarabiei, cu o comunitate de aproximativ 130 de mii de locuitori, majoritatea români moldoveni, a participat direct la Unirea Țării Moldovei cu Valahia. În 1859, sud-vestul Basarabiei se afla deja de aproape trei ani în componența Principatului Moldovei. În 1856, acest teritoriu revenise în componența Moldovei, după 44 de ani de la anexarea de către Imperiul Rus.

Retrocedarea a avut loc după ce rușii au fost învinși de turci, susținuți de englezi și francezi, în Războiul Crimeii (1853-1856). În primăvara anului 1856 a fost semnat Tratatul de la Paris, care prevedea noua frontieră prin care se închidea ieșirea directă a Imperiului Rus la gurile Dunării. În urma acestui tratat, de exemplu, după aproape patru secole, o țară românească, în acest caz Moldova, a avut din nou ieșire la Marea Neagră, pe o porțiune de aproximativ 100 de kilometri, de la Vâlcov până la Tuzla. Ce-i drept, fără mari sau chiar deloc oportunități de promovare a navigației comerciale. Amintim, Dobrogea, era încă sub administrație directă otomană.

Cele trei județe nu au ajuns însă să se bucure de proclamarea independenței României, după Războiul ruso-turc din 1877-1878, în urma căruia se face un schimb cinic a două provincii românești.

În cadrul tratatelor și negocierilor de după război, inclusiv cu vestitul cancelar german Bismarck, Dobrogea, luată deja de la otomani, a fost pusă pe masa discuțiilor şi a fost cedată României. Subit, însă, în urma altor scheme de culise de la Berlin, țara s-a trezit că pierde cele trei judeţe din sudul Basarabiei la insistențele făcute de Imperiul Țarist, care nu putea accepta că pierde ieșirea la Dunăre.

Clasa politică de la București a acceptat cu greu noua realitate, însă treptat și-au dat seama că din punct de vedere economic noua provincie, Dobrogea, a adus mai multe beneficii. Apropo, după reanexarea celor trei județe de către Imperiul Rus, un șir de reguli din administrația românească au continuat să persiste în regiune. De exemplu, au fost păstrate județele cu consilii, în loc de zemstve, și comune în loc de voloste, conduse de primari.