71 de ani de la moartea în temniță a lui Ion Pelivan, lider politic al României Mari, unul dintre principalii promotori ai Unirii Basarabiei cu Țara-Mamă

Acum 71 de ani, în 25 ianuarie 1954, se stingea din viață, în închisoarea de la Sighet, liderul politic, fondatorul Partidului Național Moldovenesc și unul dintre principalii promotori ai Unirii Basarabiei cu România, Ion Pelivan. Fruntașul Mișcării de deșteptare națională de la 1917 din Basarabia a murit după o de detenție de aproape patru ani, după cel de-al Doilea Război Mondial fiind supravegheat permanent, iar ulterior persecutat de Securitatea comuniștilor de la București, controlați de Moscova.

Ion Pelivan s-a născut la 1 aprilie 1876 în satul Răzeni, judeţul Lăpuşna, în prezent localitate în raionul Ialoveni. A urmat școala din sat, după care școala de băieți din Chișinău, iar la vârsta de 22 de ani, după absolvirea Seminarului teologic, Ion Pelivan a mers la Universitatea din Tartu, Estonia, unde s-a înscris la Facultatea de Drept.

După ce cu mai mulți studenți a fondat societatea cu caracter național „Pământenia basarabeană” a fost arestat pentru o perioadă, iar în 1904 a fost exilat pe un termen de 3 ani în nordul Rusiei la Viatka, regiunea Arhanghelsk.

În 1905 obţine posibilitatea de a se întoarce în Basarabia. În 1916, în timpul Primului Război Mondial, Ion Pelivan, deja mobilizat, a fost trimis pe frontul românesc, dar mai mult se ocupa de propaganda naţională decât de armată şi război. Profitând de tulburările de pe front şi de revoluţia rusă, în 1917 a plecat la Chişinău pentru a participa la mişcarea de deşteptare naţională. În 1917 participă la fondarea Partidului Naţional Moldovenesc.

La 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România, iar ulterior a participat la conferinţele de pace de la Paris şi Geneva, unde a susţinut cauza Basarabiei. După ce situaţia s-a stabilizat între Prut și Nistru, a deţinut în repetate rânduri funcţia de deputat al României Mari, a fost ministru al Justiţiei, iar 1923 a intrat în Partidul Naţional Ţărănesc Român. Între anii 1927-1935, s-a aflat în conducerea filialei din Basarabia, a promovat Asociaţia de cultură ”Astra”, activând şi în funcţia de director al revistei Viaţa Basarabiei.

Dar perioada de calm s-a încheiat pentru familia Pelivan, la 28 iunie 1940, când Basarabia a fost ocupată de trupele sovietice. A reușit să se refugieze la Iaşi. În 1941, când a revenit la Chişinău, împreună cu soţia, şi-au găsit casa devastată, biblioteca şi colecţiile de artă dispărute.

În 1944, familia Pelivan a reuşit din nou să se refugieze în România, stabilindu-se la Bucureşti. Pe parcursul următorilor ani a fost mereu monitorizat de serviciile securităţii româneşti şi sovietice.

A fost arestat în noaptea de 5 spre 6 mai 1950. 

„Băteau în geam aşa de tare că uşa bubuia de lovituri. Ne-am uitat prin geamul uşii şi am văzut trei civili cu pistoale. Tăticul era treaz. Mi-a dat două dosare să le ascund. Le-am ticsit după caloriferul de lângă geam. După aceea m-am dus să deschid uşa. Vizitatorii nocturni au intrat. Au spus că au ordin de percheziţionare. Când securiştii se aflau încă în casă, lui Ioan Pelivan i s-a făcut rău, fiind nevoit să se aşeze într-un fotoliu. Împlinise deja vârsta de 74 de ani. Eu m-am apropiat de el. A cerut un ceai. M-am dus să fac ceai. Un securist a urmat după mine ca să vadă ce pun în cană. I-am dat ceaiul. Părea foarte tulburat. Era deja în etate, avea vârsta de 74 de ani şi era cam bolnav. Securiştii au spus familiei că trebuie să meargă să dea o declaraţie, după care acţiune va reveni”, scria ulterior fiica sa adoptivă Nadia Perju-Mardale.

A fost dus la Sighet fiind condamnat la doi ani de închisoare, ulterior pedeapsa i-a fost majorată cu cinci ani. După reţinere, familia nu a ştiut nimic despre soarta fruntaşului basarabean.

A murit la 25 ianuarie 1954, la vârsta de 78 de ani. Actul de deces a fost întocmit retroactiv, la 20 iulie 1957, iar la rubrica cauza morții se menţionează: „reumatism cronic anchilozat, insuficiență, miocardită acută”.

Soția sa a aflat câteva detalii despre detenţia fostului ministru abia în cursul anului 1962 de la fostul său coleg de detenţie, profesorul Constantin Tomescu: „Din cauza frigului şi a umezelii din închisoare, Ioan Pelivan avea dureri reumatice feroce. Temnicerii – bestii îl jigneau, îl scuipau, îi trăgeau palme, ceea ce îi provoca o suferinţă morală mai mare decât cea fizică. Din cauza alimentaţiei proaste suferea de subnutriţie. S-a stins încetişor, la 25 ianuarie 1954. A fost scos noaptea şi înmormântat la cimitirul închisorii”.

În urma solicitărilor adresate autorităţilor de soţia sa, Maria Pelivan, prin mijlocirea unor prieteni de familie, printre care Elefterie Sinicliu, Pantelimon Halippa sau Constantin Tomescu, la 4 aprilie 1976 a avut loc ceremonia reînhumării osemintelor fruntaşului basarabean în cimitirul Mănăstirii Cernica.