9 mai 1877, ziua în care România își proclama independența, dobândită defintiv în urma unui război dur contra Imperiului Otoman

La aproape două decenii de la Unirea Principatelor Moldovei și Valahiei, în 9 mai 1877, românii realizaseră un nou ideal – independența țării, care peste patru ani devenea regat în frunte cu unul dintre cei mai de valoare conducători – Carol I. Proclamația de independență, cum era numită la acel moment, a venit ca urmare a declanşării Războiului de Independenţă al României, parte a Războiul ruso-turc din anii 1877 – 1878.

La începutul anului 1877, juridic România era încă vasală Imperiului Otoman, silită să recunoască suzeranitatea otomană, să plătească un tribut anual şi să accepte stăpânirea Porţii în Dobrogea, la gurile Dunării.

Starea de război existentă, de fapt, între România și Imperiul Otoman a devenit oficială după ce Adunarea Deputaților și apoi Senatul de la București au adoptat la sfârșitul lunii aprilie 1877 o moțiune în acest sens. Ulterior, la 9 mai 1877, a urmat sesiunea extraordinară a celor două Adunări, în cadrul căreia a fost adoptată Declarația de independență, citită în plen de către Mihail Kogălniceanu.

„Domnilor! Și Camera, și Senatul au recunoscut că suntem în stare de rezbel, au recunoscut că suntem dezlegați de legăturile noastre cu Înalta Poartă și că acele legături sunt rupte mai întâi de către Înalta Poarta. […] În starea de rezbel cu legăturile rupte ce suntem? Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare! Noi voim să fim bine cu toate puterile, și cu Rusia, și cu Austria, și chiar cu Turcia; și cu Turcia vom face legături nouă, […] iar nu să ramânem în acele legături ca până astăzi, care nu mai au rațiunea lor de a fi. Mă rezum, domnilor: voim să fim independenți, pentru că voim să trăim cu viața noastră proprie, pentru că nu voim să mai pătimim pentru greșelile altora, pentru că voim ca la gurile Dunării de jos să fie un bulevard în contra rezbelului!”, rostea Kogălniceanu în fața Parlamentului.

După ce proclamația a fost votată în unanimitate, a doua zi, în 10 mai, parlamentarii au mers la Palatul Regal, iar domnitorul Carol semnează proclamaţia de independenţă.

Istoricul document a fost semnat ca urmare a unei crize orientale ce afecta Imperiul Otoman încă din 1875, cu un șir de revolte în rândul statelor asuprite din Balcani. Dacă la începutul evenimentelor, diplomația românească a optat pentru o politică de neutralitate, în 1876 noul guvern liberal a decis să adopte o poziție mai fermă, transpusă în nota diplomatică pe care Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru al Afacerilor Străine, o înainta Porții și reprezentaților Puterilor Garante la Constantinopol.

Memoriul respectiv, cunoscut sub numele „Cele șapte revendicări”, pretindea recunoașterea individualității Statului Român și a numelui de România, inviolabilitatea teritoriului românesc, precum și admiterea reprezentantului României în Corpul diplomatic, acceptarea acestora însemnând, în fapt, recunoașterea independenței Statului Român. Demersul diplomatic nu a avut însă un rezultat favorabil, ceea ce a dus la o schimbare a strategiei guvernului român.

Actul de independență a fost primit cu rezervă de Marile Puteri ale vremii. Franța, Germania și Austro-Ungaria au ales să se pronunțe după încheierea ostilităților, Imperiul Otoman a ignorat documentul, iar Imperiul Țarist, cu care România încheiase o convenție militară, a evitat în momentul respectiv recunoașterea oficială a independenței României, luând doar act de acest fapt împlinit.

În urma participării la războiul ruso-turc (1877-1878), independența României a fost recunoscută pe plan european prin prevederile Tratatului de la Berlin (1878), care au oferit Statului Român drepturi depline pe plan internațional și, implicit, au facilitat modernizarea României.