Acum 71 de ani, la Paris, se stingea din viață marele compozitor George Enescu, geniul muzicii românești

Acum 71 de ani, în 4 mai 1955, se stingea din viață, la Paris, cel mai mare muzician român George Enescu, compozitor, violonist, pianist, dirijor și pedagog, personalitate artistică marcantă a secolului al XX-lea. Este considerat cel mai important muzician român, iar printre operele care l-au consacrat se numără compozițiile Rapsodia Română, care au ajuns cunoscute în lumea întreagă.

George Enescu s-a născut în 19 august 1881 în comuna Liveni, județul Botoșani, localitate care astăzi îi poartă numele. A fost al optulea copil al lui Costache Enescu și al Mariei, singurul care a supraviețuit, ceilalți frați ai săi murind la vârste fragede.

La trei ani, impresionat de un taraf pe care îl auzise cântând într-o stațiune balneară din apropierea satului natal, micul Jurjac a încercat să imite instrumentele: vioara printr-un „fir de ață de cusut pe o bucată de lemn” („Amintirile lui G. Enescu”, de B. Gavoty), țambalul cu ajutorul unor bețe de lemn, iar naiul, suflând printre buze.

Tot la trei ani a început să cânte la pian și un an mai târziu, la vioară, întâi îndrumat de tatăl său, apoi, după ureche, cu Niculae Chiorul, un lăutar vestit din Dorohoi. La cinci ani a compus prima sa lucrare, „Țara Românească, operă pentru vioară și pian”.

Studiile și primele compoziții

În 1886, George Enescu a trecut sub aripa renumitului compozitor Eduard Caudella, de la Iași, iar în 1888, la îndemnul acestuia, s-a înscris la Conservatorul de Muzică din Viena.

A studiat între 1888 și 1894 cu mari profesori precum Siegmund Bachrich și Josef Hellmesberger Junior (vioară), Ernst Ludwig (pian) și Robert Fuchs (armonie, contrapunct și compoziție).

S-a perfecționat la Conservatorul din Paris (1895 – 1899) sub îndrumarea profesorilor José White și Martin-Pierre-Joseph Marsick la vioară, Jules Massenet și Gabriel Fauré la compoziție, Ambroise Thomas și Théodore Dubois la armonie și André Gédalge la contrapunct.

În timpul studiilor la Paris a compus simfoniile: „Poema Română op. 1 pentru orchestră și cor bărbătesc” (1897), „Sonata nr. 1 pentru pian și vioară în Re major, op. 2” (1897), „Suita nr. 1, în sol minor, în stil vechi pentru pian, op. 3” (1897), „Sonata nr. 2 pentru pian și vioară în fa minor, op. 6” (1899), lucrări care i-au adus recunoașterea tânărului compozitor George Enescu.

În 11 iunie 1897, susține primul recital de autor al unui creator român peste hotare, în cadrul unui concert cameral la Petite Salle Pleyel din Paris.

În 1 martie 1898, George Enescu apare pentru prima oară pe scena Ateneului Român, alături de Orchestra Filarmonică, în calitate de violonist, compozitor și dirijor, un moment de referință în istoria muzicii noastre: Eduard Wachmann i-a cedat bagheta sa pentru a-și dirija singur „Poema Română”.

Apogeul carierei

Cele mai cunoscute compoziții datează din primii ani ai secolului 20. Printre acestea se numără cele două „Rapsodii Române” (1901-1902), dirijate de compozitor, în premieră, la 22 martie 1908, la Roma, la Academia de muzică „Santa Cecilia”; Suita nr. 1 pentru orchestră în Do major, op. 9 (1903 ) sau Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, op. 13 (1905).

În 1913 a instituit și susținut din fonduri personale Premiul național de compoziție George Enescu, acordat anual până în 1946, în vederea încurajării creației românești. Concursul de compoziție oferea câștigătorilor premii în bani, precum și șansa interpretării lucrărilor în concerte. George Enescu a fost de asemenea membru fondator (1920) și președinte (1920 – 1948) al Societății Compozitorilor Români din București.

În timpul Primului Război Mondial, Enescu și-a continuat activitatea de creație și a susținut concerte în România pentru răniții din spitale. După război a reluat turneele în calitate de violonist și dirijor în Elveția, Franța, Olanda, Spania, SUA, Portugalia, Canada etc.

Dragostea lui George Enescu

În 1931 încheie lucrul la cea mai îndrăgită lucrare a sa: opera „Oedip, op. 23.”, pe care i-a dedicat-o prințesei Maria Cantacuzino, născută Rosetti-Tescanu, cu care s-a căsătorit șase ani mai târziu.

Moștenitoare a unei vechi familii aristocratice din Moldova, Maruca, așa cum era alintată de cei dragi, l-a întâlnit prima dată pe Enescu la Sinaia, în Castelul Peleș, unde compozitorul era adesea invitat de către regina Elisabeta a României.

Maria se căsătorise, în 1898, cu Mihail Cantacuzino, fiul politicianului și celui mai bogat român al acelor vremuri Gheorghe Grigore Cantacuzino, fiind bine primită în cele mai înalte cercuri ale aristocrației epocii, incluzând aici și Curtea Regală. Fire capricioasă, Maria Cantacuzino, care moștenise două proprietăți monumentale în București şi la Tescani, se îndrăgostește de George Enescu, îndepartându-se astfel de soț și de cei doi copii.

În perioada interbelică, în jurul Mariei Cantacuzino s-au iscat mai multe controverse, printre care şi ipoteza unei relații foarte apropiate cu omul politic Nae Ionescu. Însă idila dintre Maria Cantacuzino şi George Enescu se înscrie în galeria marilor povești de iubire din universul muzicii clasice.

În 1928, soțul Marucăi a murit într-un accident de mașină. Ea va păstra numele soțului și nu va renunța la titlul de prințesă după căsătoria cu Enescu din 1937. În perioada relației cu Enescu, Maruca a avut și o legătură cu filosoful Nae Ionescu, ce a durat șase ani. Enescu a suferit mult din cauza acestei situații.

„Enescu merita mai mult de la Maruca, pe care o iubea sincer şi curat. Ea a mai clacat în timpul relației, dar el se făcea că nu vede, nu aude. Exact ca în cazul relației dintre Eminescu și Veronica Micle!”, explica istoricul Dan Falcan.

Au renunțat amândoi la România și s-au mutat la Paris, acolo unde compozitorul și moare. Slăbit și pe jumătate paralizat el a rămas lucid până în ultima clipă. Maruca moare 13 ani mai târziu în Elveția, însă amândoi sunt îngropați în același cimitir din Paris.

Pedagog al unor violoniști celebri

Totodată, activitatea sa de pedagog devine din ce în ce mai prolifică, printre cei pe care i-a îndrumat în arta interpretativă numărându-se violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin.

După Al Doilea Război Mondial, în 1946, Enescu s-a stabilit la Paris împreună cu soția sa, în semn de protest față de instaurarea regimului comunist în România.

În iulie 1954, a suferit un atac cerebral. A trecut la Domnul în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 și a fost înmormântat în Cimitirul „Père Lachaise” din Paris.

Recunoașterea marelui muzician

După moartea sa a fost inaugurat, la București, în 1956, Muzeul „George Enescu”, în clădirea din Calea Victoriei unde a locuit un timp marele muzician. La 4 septembrie 1958, a avut loc tot la București, deschiderea solemnă a primului Concurs și Festival Internațional „George Enescu”.

Dintre distincțiile acordate în semn de prețuire amintim: titlurile de ofițer și cavaler al Legiunii de Onoare a Franței (1913, 1936), Membru de onoare (1916) şi Membru activ (1933) al Academiei Române din București, Membru corespondent la Académie des Beaux Arts din Paris (1929), Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma (1931), Institut de France din Paris (1936) și Academia de Arte și Științe din Praga (1937).