Now Reading: ANALIZĂ | Iurie Mărgineanu: Adevărul interzis de la Giurgiulești. Cum guvernarea transformă „securitatea” în scut împotriva democrației
- 01
ANALIZĂ | Iurie Mărgineanu: Adevărul interzis de la Giurgiulești. Cum guvernarea transformă „securitatea” în scut împotriva democrației
ANALIZĂ | Iurie Mărgineanu: Adevărul interzis de la Giurgiulești. Cum guvernarea transformă „securitatea” în scut împotriva democrației
Cazul Giurgiulești nu este o simplă dispută la bariera unui port. Este un test de turnesol pentru democrația noastră și o dovadă alarmantă a modului în care guvernarea folosește pretextul „securității” drept paravan împotriva oricărui control incomod.
Iată de ce această situație trebuie analizată strict prin litera legii și a standardelor europene, dincolo de scuzele politice ale momentului.
Constituția nu se oprește la bariera portului
Zilele trecute, unor deputați din opoziție le-a fost îngrădit accesul în zona Portului Giurgiulești, invocându-se un „regim special”. Ca jurist, trebuie să explicăm lucrurile până la capăt, cu legea și doctrina pe masă: nicio barieră departamentală, niciun ordin de ministru și niciun regulament intern al Poliției de Frontieră nu pot suspenda Constituția.
Din perspectiva doctrinei dreptului constituțional, ceea ce s-a întâmplat la Giurgiulești nu este un simplu incident administrativ, ci o lovitură directă adusă arhitecturii democratice a statului.
În primul rând: trebuie să invocăm teoria mandatului reprezentativ, un pilon al constituționalismului modern. Deputatul nu este un simplu funcționar de stat, ci, așa cum statuează doctrina clasică, purtătorul mandatului suveran al poporului. Când oprești un deputat la barieră, nu oprești persoana fizică, ci îngrădești exercitarea suveranității naționale delegate. A subordona dreptul de control al reprezentantului suveranității unui aviz eliberat de un funcționar executiv înseamnă a răsturna însăși logica statului democratic.
În al doilea rând: asistăm la o încălcare flagrantă a principiului ierarhiei normelor juridice (piramida lui Kelsen). Doctrina stabilește imperativ că un act normativ inferior (un regulament, un ordin sau o instrucțiune privind regimul de frontieră) nu poate adăuga la lege, nu o poate modifica și, cu atât mai puțin, nu poate deroga de la o lege organică sau de la Constituție. Articolul 66 lit. f) din Legea Fundamentală și art. 21 alin. (2) din Legea nr. 39/1994 stipulează clar că deputatul are dreptul neîngrădit de a vizita orice organ de stat și orice unitate.
Aici intervine un alt principiu doctrinar esențial: Exceptio est strictissimae interpretationis (excepțiile sunt de strictă interpretare). Dacă legiuitorul ar fi considerat că porturile sau așa-zisele „obiective strategice” trebuie exceptate de la controlul parlamentar, ar fi formulat explicit excepția în legea organică. Dar legea nu conține nicio excepție! Prin utilizarea sintagmei absolute „orice unitate”, intenția legiuitorului a fost tocmai de a bloca reflexele autoritare ale puterii executive de a-și crea „feude” inaccesibile legii.
În al treilea rând: doctrina separației puterilor în stat și mecanismul de checks and balances ne învață că executivul are o înclinație naturală spre opacitate și abuz de putere, motiv pentru care legislativul trebuie să aibă instrumente efective de cercetare/investigare.
Controlul parlamentar doctrinar nu se rezumă la interpelări formale sau la vizite de protocol cu agende cosmetizate. Esența sa, mai ales în cazul unor suspiciuni majore privind interesele economice ale statului, este tocmai verificarea inopinată. Doar venind neanunțat poți surprinde realitatea faptică.
A bloca o verificare inopinată a opoziției invocând un instrument administrativ (regimul special) înseamnă a anihila echilibrul constituțional. Nu este o măsură de securitate, ci, din punct de vedere doctrinar și legal, un act de uzurpare a controlului democratic.
Precedentul CEDO și iluzia „secretului de stat”
Transformarea sintagmei de „regim special” într-un zid de netrecut pentru deputați nu este doar o sfidare politică, ci o veritabilă aberație juridică, sancționată dur de dreptul internațional. Când guvernarea invocă „securitatea națională” pentru a bloca vizualizarea unor silozuri de cereale sau a unor tranzacții portuare comerciale, ea ignoră angajamentele fundamentale ale Republicii Moldova.
Să începem cu standardele Consiliului Europei. Prin Convenția de la Troms – primul tratat internațional cu forță juridică obligatorie care garantează dreptul de acces la documentele și obiectivele oficiale, instrument la care Republica Moldova este parte – s-a instituit un principiu de fier: autoritățile publice nu sunt proprietarii informației sau ai infrastructurii statului, ci doar depozitarii acestora în numele cetățenilor. Regula de bază este transparența, iar secretizarea este o excepție care trebuie justificată milimetric, caz cu caz.
La nivel jurisprudențial, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a demontat definitiv practica statelor de a se ascunde abuziv în spatele secretomaniei. În hotărârea istorică a Marii Camere în cauza Magyar Helsinki Bizottság c. Ungariei (2016), instanța de la Strasbourg a extins garanțiile Articolului 10 din Convenție, statuând indubitabil că accesul la informații și date de interes public este o condiție sine qua non, pentru existența unei dezbateri democratice reale. Curtea a subliniat rolul esențial de „câine de pază” al presei, al societății civile și, cu atât mai mult, al opoziției politice. Conform CEDO, refuzul nejustificat de a oferi acces la zone, sau informații de interes public, blochează capacitatea de a informa societatea, reprezentând o încălcare directă a libertății de exprimare. Statul nu mai poate arunca, pur și simplu, lozinca „securității naționale”, peste orice subiect incomod; el are obligația pozitivă de a demonstra un risc real, iminent și disproporționat.
Or, exact acest principiu a fost preluat și în legislația noastră internă. Legea nr. 148/2023 privind accesul la informațiile de interes public consacră în mod expres testul de proporționalitate și testul interesului public.
Conform legii, executivul nu poate refuza accesul parlamentar doar fluturând o ștampilă cu „regim special”. Guvernarea este obligată juridic să pună în balanță două elemente: presupusul prejudiciu adus securității versus interesul public de a cunoaște. Când vorbim despre Portul Giurgiulești, despre tranzitul de cereale, despre soarta fermierilor autohtoni aduși în pragul falimentului și despre suspiciuni de favorizare a anumitor interese economice, interesul public prevalează covârșitor în fața oricărui regulament intern al Poliției de Frontieră.
Mai mult, doctrina dreptului administrativ modern și Legea 148/2023 obligă la oferirea accesului parțial. Dacă într-un perimetru vast, cum este un port cu terminale comerciale, există un punct izolat cu adevărat sensibil din punct de vedere al tehnicii de frontieră, autoritatea este obligată să limiteze accesul strict la acel echipament, nu să interzică controlul parlamentar asupra întregului port! A interzice accesul total, invocând un element izolat, înseamnă a folosi o excepție îngustă pentru a anula o regulă constituțională generală.
În concluzie, limitele juridice sunt trasate extrem de clar: institutul secretului de stat și regimurile speciale de pază au rolul de a proteja suveranitatea țării în fața amenințărilor externe, nu de a proteja executivul de controlul legislativ și de propriul popor. A folosi „securitatea” ca scut împotriva transparenței reprezintă o uzurpare a democrației și o practică demnă de regimurile autocratice pe care, declarativ, actuala guvernare pretinde că le condamnă.
Ce se ascunde, de fapt, la Giurgiulești?
Opoziția parlamentară nu este o instituție decorativă, tolerată, pentru a simula pluralismul în fața partenerilor externi. Doctrina constituțională modernă, fundamentată pe principiile democrației liberale, consfințește un adevăr incontestabil, calitatea unui stat de drept nu se măsoară prin forța majorității, ci prin garanțiile și instrumentele de control oferite minorității politice.
Opoziția acționează ca un veritabil contre-pouvoir (contra-putere). Într-un sistem în care sistemul de control și echilibru reciproc (așa numitul checks and balances) nu ia foc – când presa este aservită, iar instituțiile de anchetă manifestă o prudență paralizantă, evitând să deranjeze puterea – opoziția parlamentară rămâne ultima „santinelă” a democrației. Ea este singura forță instituțională care mai are legitimitatea și mandatul suveran de a deschide ușile închise și de a scoate la lumină deciziile adoptate în zonele de umbră ale puterii executive.
Dacă totul este legal, transparent și subordonat exclusiv interesului național în privința tranzitului de cereale și a gestionării infrastructurii portuare, autoritățile nu aveau niciun motiv rațional și niciun temei democratic să se teamă de o inspecție, chiar si inopinante.
Din perspectiva doctrinei bunei administrări – principiu consacrat și în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene – transparența legitimează decizia guvernamentală. Secretomania, dimpotrivă, o decredibilizează.
Când ușile se închid in nas sub argumentul steril și birocratic al „regimului special”, se activează automat prezumția de vinovăție a executivului. Întrebarea societății devine nu doar legitimă, ci și obligatorie: ce ascunde de fapt guvernarea acolo?
Scheme economice favorabile unor grupuri de interese? Încălcări ale legislației concurențiale? Ignorarea deliberată a intereselor fermierilor autohtoni aflați în faliment?
Aici ne confruntăm cu un fenomen pe care sociologia politică a lui Max Weber îl definește drept „patrimonializarea” puterii – tendința guvernanților de a confunda statul cu propria moșie. Instituțiile statului, porturile, vămile și frontierele nu sunt proprietatea privată a celor aflați temporar la putere. Ele aparțin cetățenilor, iar executivul este doar un administrator temporar, obligat să dea socoteală.
Transparența decizională și accesul la obiectivele statului nu reprezintă o favoare pe care guvernanții o acordă cu mărinimie opoziției sau cetățenilor, ci o obligație juridică absolută într-o societate deschisă. A înlocui dominația legii cu bariere și a folosi „securitatea” ca paravan, sunt trăsături specifice regimurilor autoritare. Însă istoria politică și doctrina dreptului demonstrează un lucru cert: niciun scut birocratic și nicio aroganță a puterii nu pot bloca la nesfârșit adevărul.
Mitul securității și ipocrizia epocii sateliților
Pentru propagandiștii de serviciu care invocă isteric „mâna Moscovei” și că filmările deputaților ar pune în pericol portul, transformându-l în țintă pentru bombardamente, răspunsul este simplu: este o critică nu doar absurdă, ci de-a dreptul ridicolă.
Trăim în secolul în care tehnologia satelitară și sistemele militare integrate cu inteligență artificială monitorizează orice colț al planetei.
Din spațiu se poate distinge și un chibrit, și un ac. Nu aveți nevoie de cunoștințe militare secrete, este suficient să priviți filmele de la Hollywood pentru a înțelege cum o încărcare sau descărcare de marfă este monitorizată milimetric de pe orbită. Să transformi telefonul mobil al unui deputat în „pericol militar strategic” este o insultă la adresa inteligenței.
De fapt, această narativă este menținută intenționat pentru a ține societatea într-o bulă de manipulare, lipsită de informații reale. Este paradoxul trist al momentului: trăim într-un stat cu reflexe autocratice, care suprimă presa liberă și blochează transparența, dar care flutură cu un cinism suprem ambiții de democrație și valori pro-europene.
Autor: Iurie Mărgineanu, doctor în drept, conferențiar universitar
