
Noul premier, Vasile Tofan, este plin de idei inspirate, dar contradictorii, pe care nu știu cum reușește să le concilieze. Se mândrește cu reforma justiției ca fiind de mare succes, dar critică procurorii trecuți de vetting pentru „sugrumarea” oamenilor de afaceri.
Critică controalele excesive ale statului asupra mediului de afaceri, dar amenință agenții economici că trimite poliția peste ei să le stingă lumina. Îi cheamă pe investitori în Moldova, dar Consiliul pentru investiții strategice, prezidat de premier, obligă investitorii afacerilor existente să-și înstrăineze participațiile.
Refuză să reducă numărul ministerelor, deși împărtășește cu noul ministru al Economiei viziunea unui „stat mai mic, cu cheltuieli și taxe mai mici”. Îl admiră pe Milei pentru curajul reformelor, invocă modelul Bolojan când vorbește despre austeritate și un stat mai suplu, dar pornește austeritatea de la cetățean, nu de la stat.
Cresc facturile, scad compensațiile. Cresc taxele și impozitele, despre care premierul și noul ministru al Economiei cred cu tărie libertariană că trebuie să scadă.
Dar dacă cetățeanul trebuie să accepte venituri mai mici, facturi mai mari și mai puține compensații în numele reformelor liberale, unde este partea de sacrificiu care îi revine statului? Unde sunt instituțiile comasate? Unde este birocrația redusă? Unde sunt cheltuielile administrative tăiate? Unde este, de fapt, „statul mai mic”?
Statul care cere mai mult de la cetățeanul căruia îi oferă mai puțin, care refuză să se micșoreze pe sine nu este statul libertarian mai mic. Este același stat mare, cu birocrație socialistă inflamată, întreținerea căruia costă din ce în ce mai scump pe cetățenii din ce în ce mai săraci și mai puțini.
Vreau doar să înțeleg linia antiutopică pe care ne deplasăm: spre „Revolta lui Atlas” a lui Ayn Rand sau totuși spre Fratele Mare din „1984” a lui George Orwell?