
Declarațiile despre unire sunt atractive ca discurs public – dau bine, mobilizează emoțional. Dar, din păcate, la fel de constantă rămâne și diferența dintre ceea ce spunem și ceea ce facem efectiv. Iar ipocrizia pare deja marcă înregistrată.
Unde este coerența instituțională atunci când numești un consilier pentru relația cu cultele religioase dintr-o zonă asociată cu un mitropolit pe care tot tu l-ai etichetat drept „mâna Rusiei”? Cum se împacă asta cu susținerea Mitropoliei Basarabiei? Mă gândesc că simbolismul acestor decizii nu este chiar un lucru minor, mai ales în relația cu România.
Pe zona de securitate, contrastul devine și mai evident. După declarații grandioase despre capacitatea de a contribui la securitatea unor state mult mai dezvoltate, apar situații gestionate opac, cu suspiciuni și înțelegeri neclare. Spioni „livrați la pachet”, înțelegeri cu Rusia, în timp ce aceleași personaje vorbeau despre o Moldovă europeană!
Doi ofițeri SIS deconspirați în Rusia – este acesta tabloul unui succes? E firesc ca oamenii să se întrebe dacă asistăm la performanță reală sau doar la încercări de a ieși onorabil dintr-o serie de eșecuri instituționale tot mai vizibile în 2026.
Există, în mod real, consecvență, claritate și responsabilitate în instituțiile din Moldova? Tema devine tot mai importantă, amplificată de o serie de evenimente care se succed fără oprire în 2026: scandalul TUX, transportul de armament oprit la vama din România, cazul tragic de la Hâncești, arestări și procese cu accente politice etc.
Privind și evoluțiile legate de comerțul cu Rusia și Belarus, apare o întrebare legitimă: cât de diferită este, în realitate, relația cu Rusia față de ceea ce ni se spune, mai ales în campaniile electorale?
Iar în Europa, discursul despre Rusia capătă noi nuanțe – nu doar în zona resurselor energetice, ci chiar și în ideea unor compromisuri teritoriale pe care Ucraina ar trebui să le accepte pentru a obține pacea.
Autor: Doru Petruți