ATITUDINI | Vitalie Eșanu: Jurnalism nu înseamnă doar „prinderea hoților” și cancan. Jurnalismul educă, în primul rând

Longread despre jurnalism. În ultimii ani, am ajuns să folosim cuvântul „jurnalism” aproape ca pe un sinonim pentru „jurnalism de investigație”. Când cineva spune „presa își face treaba”, ne gândim automat la documente scurse, anchete, flagrant, corupție expusă, scandaluri. E un reflex colectiv: investigația a devenit standardul de aur, iar restul pare, în cel mai bun caz, decor.

Jurnalismul de investigație este important. Uneori e vital. Are un rol incontestabil în a pune lumină acolo unde instituțiile nu funcționează, unde abuzul se ascunde în proceduri, iar puterea scapă de sub control. Problema nu este investigația. Problema apare când investigația devine singura formă de jurnalism pe care o mai considerăm legitimă, iar presa se hrănește aproape exclusiv din moarte, corupție, conflict și cancan.

Goana după audiență împinge redacțiile spre subiecte care se vând repede: dramă, sânge, furie, rușine, vinovați. În timp, această dietă mediatică schimbă nu doar publicul, ci și pe cei care o produc. Dacă zi de zi cauți tragedii, corupție, catastrofe și cancan, începi să privești viața printr-un filtru îngust: lumea devine un loc în care oamenii sunt în primul rând victime sau hoți, iar realitatea e o succesiune de crize fără ieșire.

Și atunci apare un efect secundar, mai puțin discutat: cinismul. Un cinism care se instalează atât în societate, cât și în profesie. Publicul obosește, se retrage sau se radicalizează. Jurnaliștii se obișnuiesc cu ideea că „asta prinde”, că „asta e realitatea”, că „altceva nu interesează”.

Dar realitatea e mai mare decât scandalul.

În esență, jurnalismul este o formă de orientare publică: ne ajută să înțelegem unde suntem, încotro mergem, ce se schimbă și de ce. Investigația e o unealtă din această trusă, nu întreaga trusă.

Când presa își definește misiunea aproape exclusiv ca „să scoată faptele la iveală ca să salveze democrația”, apare o confuzie de roluri. Da, presa poate semnala nereguli, poate investiga, poate pune presiune, poate cere transparență. Însă aplicarea legii și pedepsirea hoților sunt atribuții ale poliției și ale procuraturii.

Dacă ajungem să ne bazăm pe redacții ca pe un substitut pentru instituții, problema nu este că presa „nu face destul”, ci că statul „nu funcționează suficient”. Într-o societate sănătoasă, jurnalismul nu ar trebui să fie ultima linie de apărare împotriva corupției, ci una dintre multiplele garanții: alături de justiție, instituții, educație, legislație, control civic.

Și tocmai aici intră în scenă o idee care merită pusă în centrul dezbaterii: presa ca educație publică.

Eu cred că jurnalismul ar trebui să fie, mai des și mai curajos, despre noi descoperiri. Despre oameni care schimbă lumea prin inovații. Despre idei care trec de la laborator la viața de zi cu zi. Despre greșeli asumate și lecții învățate, nu doar despre vinovați de serviciu.

O societate interesată de știință și inovație devine, în timp, o societate mai educată. Iar educația – mai ales educația științifică – produce anticorpi sociali: gândire critică, capacitatea de a verifica, de a pune întrebări, de a înțelege cauze și efecte. Într-un astfel de climat, corupția nu dispare magic, dar devine mai greu de ascuns, mai greu de justificat și mai scump de întreținut.

Cu alte cuvinte: dacă vrei mai puțină corupție, nu e suficient să o expui. Trebuie să construiești un public care înțelege lumea, își cunoaște drepturile și are instrumentele mentale să nu fie manipulat.

În mod interesant (și, pentru presă, destul de incomod), locul educației științifice pe care media ar fi putut să-l ocupe a fost preluat, într-o bună măsură, de vlogeri și podcasteri care s-au specializat pe domenii clare.

Există deja un „jurnalism” al explicației și al curiozității, dar el trăiește adesea în afara redacțiilor clasice. Exemplele sunt la vedere: Veritasium, Computerphile, Numberphile – proiecte care au crescut audiențe uriașe fără să promită scandal, ci oferind înțelegere. Ele nu „prind hoți”. Prind atenția prin claritate, rigoare și poveste.

Asta spune ceva important: publicul nu este condamnat la cancan. Publicul poate fi atras și prin conținut inteligent, dacă i se oferă bine.

Iar aici presa tradițională are de ales: fie ignoră fenomenul și rămâne blocată în logica „șoc și groază”, fie învață și își recucerește misiunea de a explica lumea – nu doar de a o condamna.

Un simptom foarte vizibil al acestor priorități apare în perioadele de sărbători, când agenda publică încetinește și redacțiile scot din sertar „conservele”: materiale scrise din timp, pregătite să fie publicate atunci când „nu prea sunt știri”.

Faptul că, în multe cazuri, aceste conserve sunt în principal despre cancan nu este o întâmplare. Este o radiografie a modului în care anumite redacții își imaginează publicul: ușor de distras, interesat de nimic durabil, dependent de conflict și bârfe.

Dar poate radiografia arată, de fapt, altceva: nu publicul e problema, ci oferta editorială. Dacă în perioadele liniștite se publică mai ales „nimicuri”, e pentru că „nimicurile” sunt considerate suficient de profitabile. Și atunci nu e de mirare că jurnalismul ajunge să fie perceput ca zgomot, nu ca serviciu public.

Nu propun o presă „pozitivă” în sens naiv, cosmetizant. Nu propun să ignorăm corupția, tragediile sau abuzurile. Propun ceva mai greu și mai matur: echilibru și direcție.

Să nu mai definim jurnalismul doar prin abilitatea de a demasca, ci și prin capacitatea de a construi: înțelegere, cultură generală, curiozitate, spirit critic, competență.

O civilizație devine mai bună nu doar când îi prinde pe hoți, ci când își educă cetățenii astfel încât hoția să nu mai fie tolerată, iar manipularea să nu mai fie eficientă.

Iar aici, mass-media poate fi un actor uriaș. Poate face „educație a națiunii” fără să se transforme într-un manual. Prin reportaje despre inovație locală, despre cercetători, ingineri, medici, profesori, antreprenori, despre proiecte care rezolvă probleme reale. Prin explicații clare despre cum funcționează instituțiile, bugetele, statisticile, tehnologia. Prin a ridica standardele conversației publice.

Presa este și oglindă, și reflector. Dar este și hrană. Iar o societate hrănită zilnic cu scandal ajunge să creadă că nu există altceva.

Întrebarea nu e dacă avem nevoie de investigații. Avem. Întrebarea este: vrem ca jurnalismul să fie definit doar de prinderea hoților și de cancan?

Sau vrem o presă care să ne arate și cum se construiește viitorul – și cine îl construiește deja, tăcut, fără hype?

Dacă vrem mai puțină corupție, mai multă competență și o democrație mai robustă, nu ne ajunge să trăim din dezvăluiri. Avem nevoie de o cultură publică mai puternică. Iar cultura publică se formează, zi de zi, din ce alegem să publicăm și să consumăm.

Poate că adevărata revoluție editorială nu este să strigi mai tare „hoții!”, ci să înveți o națiune să întrebe: „cum funcționează?”, „de ce?”, „ce urmează?”, „ce putem face mai bine?”.

Asta, pentru mine, este jurnalismul care merită viitorul.

Autor: Vitalie Eșanu, antreprenor IT

sursa: Facebook