Cazul lui Stoianoglo este grav nu pentru că Republica Moldova a fost condamnată, din nou, la CEDO. Am avut atâtea condamnări până acum, încât majoritatea cetățenilor nu mai trăiesc nicio emoție când aud astfel de știri, singurul lucru care îi preocupă fiind cât ne va costa, de această dată.
Anume din acest motiv, campania de presă, organizată de guvernare, a scos în evidență anume acest aspect. „Cât e amenda, 3600? Hu, foaie verde!”, pe această reacție s-a mizat, extrem de bine țintit, de altfel.
Gravitatea acestui caz constă în altceva. El scoate în evidență o situație dramatică în care am ajuns – că în Republica Moldova nu a mai rămas niciun instrument de presiune asupra guvernării, ceea ce înseamnă că dictatura poate fi instaurată ușor și fără mari impedimente.
Or, dacă ar fi să comparăm cazul lui Stoianoglo cu altele pierdute la CEDO (mult mai irelevante din punct de vedere al complexității și impactului) vom observa că presiunea asupra sistemului a fost deseori foarte mare. Presa a făcut furori, societatea civilă dădea ochii peste cap și exprima îngrijorări, opiniile critice ale juriștilor și specialiștilor în domeniu erau umflate și tirajate… Exista adică o confirmare, pentru decidenții politici, în primul rând, că ar trebui să fie atenți și să nu întreacă măsura.
Acum am avut parte însă de o premieră absolută. Toată presa dominantă și toată societatea civilă de profil a făcut scut în jurul guvernării și a ridiculizat cât a putut decizia CEDO. Și nu doar a băgat gunoiul sub preș, ci a depus eforturi colosale să inhibe și să astupe toate vocile critice relevante, pe care le amplificau cu satisfacție în toate celelalte cazuri. Ce înseamnă asta? Înseamnă că guvernarea actuală s-a securizat atât de bine, încât poate face orice, fără să se teamă că va întâmpina o rezistență capabilă să o împiedice să-și îndeplinească ambițiile.
În această situație, calea către dictatură este practic deschisă. Reacțiile de ieri au arătat că testul a fost trecut, în principiu, că actuala guvernare a reușit cu brio să înlăture orice fel de opoziție instituționalizată, ceea ce înseamnă că, teoretic, poate face ce vrea, de acum încolo. Dar ce-și poate dori o guvernare fără opoziție? Sigur, să instituie un regim care să asigure putere deplină pe un termen nedeterminat, securitate absolută și favoruri nemăsurate celor care conduc, respectiv, să anihileze orice rezistență, care ar putea atenta la confortul acestora. Într-un cuvânt, DICTATURĂ.
Nu râdeți, și Lenin a fost o caricatură de om, dar a instituit cel mai despotic regim din istorie și a înecat în sânge jumătate de lume.
Cine să-i oprească? Cele câteva voci răzlețe, care mai îndrăznesc să se opună? Aveți vreun semnal că „partenerii” noștri occidentali ne vor lua apărarea nouă, cetățenilor, și nu lor, uzurpatorilor? Nu există așa semnale, dimpotrivă, toate indiciile arată că aceștia le sunt complici și-i acoperă necondiționat de fiecare dată, exact cum face „presa” și „societatea civilă”.
Prin urmare, suntem singuri, nu vă faceți iluzii. Singurul lucru pe care putem miza acum e prostia celor care ne conduc, de care vedem că nu duc lipsă. Dă Doamne să fie cât mai proști și să nu fie capabili să valorifice puterea nemăsurată de care dispun astăzi. Doar pe asta mai putem miza.
Nu calculați pierderile în bani, ci măsurați-le în puncte pe scara libertății. Libertatea merită toți banii, prieteni!
