Sistemul pluripartit presupune, în linii mari, existența mai multor curente politice instituționalizate prin partide, care au drepturi și obligații egale și au libertatea de a-și disputa întâietatea prin promovarea propriilor concepte și viziuni cu privire la principiile de bază, din perspectivă proprie, care ar trebui să stea la baza dezvoltării societății.
Teoretic, dacă există un partid, se prezumă automat că, în spatele lui, există și o masă de oameni, uniți în jurul unor valori și convingeri comune, dar și a unui lider, pe care îl deleagă să-i reprezinte.
Or, dacă alegerile parlamentare presupun o confruntare între partide și selectarea celui mai reprezentativ, cu cea mai mare pondere în societate, alegerile prezidențiale înseamnă „lupta titanilor”, adică a oamenilor care reprezintă aceste curente politice și de gândire, respectiv reconfirmarea lor ca locomotive și figuri reprezentative.
Toate aceste discuții obositoare despre necesitatea identificării unui „candidat unic”, dar și logoreea nesfârșită a politicienilor, aflați în permanentă „căutare” a „candidatului potrivit”, este pe cât de banală, pe atât de ridicolă.
„Candidatul potrivit” în această bătălie este automat persoana aflată în fruntea garniturii politice, respectiv, n-ai ce să cauți aici, mai ales dacă partidul decide să meargă pe cont propriu în această confruntare. Aici poate exista un singur obstacol, care să te oblige să găsești soluții de alternativă – vârsta liderului. Or, la noi există această condiție idioată care restricționează participarea la alegerile prezidențiale a persoanelor care nu au 40 de ani împliniți, impusă cândva de Plahotniuc cu dedicație clară, și care rămâne în vigoare până astăzi, fără vreo motivație pertinentă.
În ceea ce privește „candidatul unic”, acesta poate apărea doar din sânul societății civile, peste capul liderilor politici și este, mai degrabă, o anomalie. Or, implicarea nemijlocită a liderilor politici în acest efort, presupune automat recunoașterea propriei nimicnicii. Ai pretenția că reprezinți un curent politic, o instituție partinică, intră în confruntare și demonstrează că ai pondere! Și să câștige cel mai bun, cel mai convingător, cel mai simpatic, cel mai credibil, cel mai reprezentativ! Asta, desigur, în condițiile în care președintele Republicii Moldova este ales astăzi „de întreg poporul”, nu de Parlament, cum ar fi fost normal în cazul sistemului nostru constituțional.
Așadar, alegerile prezidențiale sunt un test de legitimitate pentru cei care conduc partidele politice și o confirmare pentru oamenii din spatele lor că sunt pregătiți, din punct de vedere instituțional, să lupte pentru putere. Este „examenul de capacitate” care te face sau nu eligibil pentru a participa, în formula existentă, la „testul de admitere” în Parlament.
În concluzie, dacă și există necesitatea identificării unui „candidat unic” la prezidențiale, aceasta poate interveni doar atunci când partidele existente, cu tot cu liderii lor, acoperă o marjă mult prea mică din societate, respectiv, există prea mult spațiu neacoperit, or, această sarcină trebuie să-i revină, repet, societății civile, nicidecum partidelor politice.
Partidele politice ar trebui să aibă o cu totul altă preocupare – să se organizeze în interior în așa fel, încât să-și propulseze „comandantul” în fruntea tuturor. Nu să se uite prin părți sau să răscolească prin „sunduc”.
