EDITORIAL | Planeta Moldova și cana cu apă. Când „independența” nu-ți poate garanta nici strictul necesar, acesta nu-i stat, ci caricatură

Ieri, primarul de la Iași, Mihai Chirică, a dispus trimiterea unui convoi umanitar, care constă în cisterne cu apă potabilă, destinată locuitorilor din Bălți, rămași fără apă din cauza poluării Nistrului. Asta după ce specialiștii de peste Prut s-au grăbit să intervină, cu echipamente și tot ce este necesar, pentru a opri răspândirea deșeurilor toxice pe râu.

Mulțumim, România!, spunem și noi, alăturându-ne astfel cuvintelor de recunoștință transmise solemn de primarul Petkov de la Bălți. Pentru că, și de această dată, ne-a sărit în ajutor. Ca de obicei!

Totuși, dacă suntem oameni cu o minimă capacitate de gândire și cu oleacă de rușine, popular vorbind, ar trebui să ne punem o întrebare simplă: noi ce fel de stat avem, dacă până și apa de băut o obținem din ajutoare?

Așadar, România ne dă energie, când riscăm să rămânem pe întuneric, gaz, când riscăm să înghețăm, medicamente, când vine vreo boală. Acum și apă, să nu murim de sete. Ne repară școli, grădinițe și drumuri. Chiar și în „Europa” ne integrăm tot pe spatele României!…

Problema nu este ajutorul României. Dimpotrivă. Problema este statul moldovenesc, care nu-i în stare să asigure populația nici măcar cu minimul necesar, în situații de criză. APĂ DE BĂUT, în cazul de față, pentru o mână de oameni! Mai mult decât simbolic.

Da, între timp, după două zile de la declanșarea crizei, au trimis și autoritățile de la Chișinău câteva tone de apă la Bălți. Dar asta nu schimbă esența.

Apropo, noi față de cine suntem „independenți”? Sau hai altfel: ce înseamnă să fii independent? Pentru că eu înțeleg asta prin a fi autosoficient, capabil să te întreții, să te poți dezvolta pe cont propriu. Atunci când te afli la întreținere și ai nevoie mereu să te țină cineva de guler când te împiedici, asta se numește DEPENDENȚĂ, nu independență. Exact ca un copil care se încăpățânează să meargă singur, dar care are nevoie de un adult să-l monitorizeze de aproape.

Și, paradoxul e că noi (sau, mă rog, ei, așa-numiții stataliști, rupți în fund, în schimb fudui) ne zbatem să rămânem „independenți” anume față de România, nu de altcineva. Aici e partea sensibilă. E adevărat, inițial lupta s-a dat pentru independența față de ruși, de URSS mai exact. Doar că, între timp, lucrurile s-au inversat – tot efortul care se face, inclusiv așa-numita integrare europeană pe ocolite, are o singură logică centrală: nu cumva să fim „absorbiți” de România, vorba Maiei Sandu.   

În concluzie, imaginea-simbol de astăzi a „statului moldovenesc”, când ne uităm din nou prin părți, cu privirea pierdută, nu este nici Președinția, nici Parlamentul, nici Guvernul, ci o cană goală, întinsă peste Prut.