Now Reading: EDITORIAL | Trei regiuni cât trei „Transnistrii”, plus două „autonomii” pe criterii etnice?
- 01
EDITORIAL | Trei regiuni cât trei „Transnistrii”, plus două „autonomii” pe criterii etnice?
EDITORIAL | Trei regiuni cât trei „Transnistrii”, plus două „autonomii” pe criterii etnice?
Noua reorganizare teritorială arată bine, din punct de vedere administrativ, dar politic și geopolitic implică riscuri majore
Primul sentiment după prezentarea noului concept al reformei teritorial-administrative a fost unul de ușurare, după o lungă perioadă de incertitudine și lipsă de previzibilitate. În sfârșit, autoritățile au prezentat o viziune clară și au lămurit cea mai importantă dilemă pe care o conținea această reformă aparent improvizată – soarta de mai departe a autorităților locale de nivelul doi.
Ce se întâmplă cu raioanele?! Asta era cea mai importantă întrebare pe care și-o puneau toți și care ar fi trebuit să fie, de la bun început, tema centrală a dezbaterilor publice pe acest subiect.
Nu primăriile sunt problema de fond (deși și ele, evident, trebuiau reorganizate), ci raioanele, aceste structuri birocratice intermediare, care umflă până la refuz aparatul administrativ și care au funcționat până acum ca niște baraje pe râu, care reduc sau deviază debitul de apă, împiedicând dezvoltarea comunităților sau chiar condamnându-le la dispariție. Ne-am concentrat exclusiv pe așa-numita „amalgamare voluntară”, fiind împinși parcă deliberat pe această pistă falsă, iar energiile care s-au acumulat în această zonă de incertitudine riscau să arunce în aer întreaga reformă și să provoace un haos generalizat.
Soluția prezentată ieri de Guvern (care arată ca o „răsturnare” de ultim moment) a limpezit cumva apele și a dat un raționament logic acestui proces. Cel puțin teoretic, regionalizarea, așa cum a fost prezentată, ar urma să ordoneze lucrurile și să garanteze o guvernare locală mult mai eficientă, fiind și în logica europeană privind descentralizarea și dezvoltarea regională. Există multe analize care încurajează această abordare, de aceea trecem peste argumentația de fond.
Așadar, după cum spuneam la început, prima senzație a fost una de optimism. Totuși, odată cu analizarea vizuală a noii hărți teritorial-administrative, a încolțit o temere legată de alt aspect – cel politic. Or, această nouă hartă administrativă seamănă izbitor cu alte două hărți, desenate după referendumul „proeuropean” și alegerile prezidențiale din 2024. Ele reflectă opțiunile cetățenilor, exprimate la acele exerciții electorale, opțiuni care împart electoral Republica Moldova cam tot așa cum a fost împărțită acum administrativ. Adică avem o structură administrativă formată din trei blocuri mari, în care două (Nordul și Sudul) fac corp distinct față de Centru, din punct de vedere al opțiunilor politice și geopolitice. Iar asta contează enorm în actuala conjunctură, dar și din considerentul că Republica Moldova se află într-o zonă geopolitică seismică.
Or, noile consilii regionale, alese după modelul consiliilor raionale (prin vot direct la alegerile locale), nu sunt deloc comparabile cu actualele căpușe administrative de nivelul 2. Indiferent cum vor fi numite aceste foruri deliberative, ele vor fi, de fapt, niște parlamente mai mici, mult mai importante și mult mai influente decât actualele consilii raionale. Pentru că vor instituționaliza voința politică a sute de mii de cetățeni, de această dată. Același lucru va fi și în cazul viitorilor președinți ai noilor consilii regionale (sau cum s-or numi) – ei vor fi, de facto, niște premieri mai mici, care vor trebui să implementeze în practică acea voință politică regională.
Iar puterea centrală, în acest caz, nu va mai putea ignora voința acestor exponenți politici de rangul doi, pentru că aceștia vor avea o mult mai mare legitimitate și reprezentativitate.
De aceea, este imperios necesar să se răspundă clar la câteva întrebări:
– Ce competențe vor avea regiunile?
– Ce acte normative cu aplicabilitate regională vor putea adopta?
– Vor putea iniția referendumuri?
– Ce se întâmplă dacă refuză implementarea unor politici centrale?
– Ce instrumente de control are Guvernul asupra lor?
– Cine soluționează conflictul dintre o autoritate regională și una centrală?
– Care este rolul prefectului sau al reprezentantului Guvernului?
– Ce se întâmplă când o majoritate regională intră în conflict cu o directivă națională?
Pentru că Republica Moldova ar putea căpăta astfel reflexele unui stat regionalizat, care să funcționeze ca o federație, chiar dacă formal nu asta se dorește. Niște regiuni autonome, cu identitate proprie, inclusiv politică, ar putea influența mult mai puternic evoluțiile ulterioare, mai ales de ordin geopolitic.
Să facem un scurt exercițiu de imaginație. Admitem că va veni vremea când cetățenii vor fi convocați din nou la un plebiscit, să se pronunțe asupra ideii de integrare europeană a Republicii Moldova (exercițiu obligatoriu, de altfel, înaintea semnării acordului de aderare). Mai admitem că harta votului va arăta aproximativ la fel ca cea din 2024 – Nordul și Sudul vor spune NU, iar Centrul și „diaspora” vor spune DA.
Chiar dacă, în voturi absolute, opțiunea DA va fi majoritară (și mai ales la limită, cum a fost data trecută), impunerea acestei voințe la nivelul întregii țări va deveni mult mai complicată. Pentru că regiunile cu majorități „împotrivă” ar putea face front comun împotriva regiunilor cu majorități „pro”. Mai mult, ele vor avea, de această dată, și instrumente politice și administrative, întărite prin vot popular, ceea ce s-ar putea solda chiar cu un boicot instituționalizat.
Având un reprezentant legal (șeful politic al regiunii) și un parlament local (ales democratic, adică reprezentativ), aceste majorități nu vor mai putea fi duse de lesă ca până acum, pentru că vor avea propriile centre de putere. Astfel s-ar putea crea anumite „linii de foc”, care să provoace inclusiv dezmembrarea statului, într-o situație de tensiune maximă.
Și dacă puterea politică regională convoacă propriile referendumuri locale cu privire la „autodeterminare”, cum am avut în Transnistria și Găgăuzia, ce va face puterea centrală? Va intra cu armata, va desființa „parlamentele” regionale, îi va aresta pe conducătorii acestor regiuni?
Dincolo de asta, după această reformă, pe teritoriul Republicii Moldova va mai apărea o regiune formată pe criterii etnice – Taraclia. Chiar dacă formal va avea statut de municipiu, apariția unei unități teritoriale construite în jurul unei comunități etnice compacte ridică inevitabil întrebarea dacă nu instituționalizăm, sub altă formă administrativă, un principiu similar autonomiei găgăuze.
Și ce facem cu Transnistria? Am înțeles, o reintegrăm. Dar unde, în cele trei regiuni, sau facem din ea o regiune aparte? Pentru că, la nivel de populație și „identitate locală”, ea ar fi cumva îndreptățită să devină regiune separată.
În concluzie, conceptul elaborat de Guvern pare bun din punct de vedere al eficienței administrative. Doar că Republica Moldova nu este doar o entitate statală, ci și una geopolitică, iar acest detaliu poate fi vital.
O delimitare administrativă nu este niciodată complet neutră atunci când unitățile rezultate au populație numeroasă, instituții proprii, bugete, lideri aleși și legitimitate democratică. Or, ceea ce astăzi este doar o hartă administrativă poate deveni mâine o hartă politică. Aici ar trebui să fim foarte atenți.
