După o lungă perioadă de absență din jocurile de putere de la Chișinău, partidele din România par să-și reconsidere pozițiile cu privire implicarea în politica de pe Bâc. Dacă, până acum, marii jucători de peste Prut, forțați de împrejurări, s-au retras cumva în expectativă, lăsând confruntarea geopolitică din acest spațiu exclusiv pe seama „partenerilor europeni”, acum au înțeles, se pare, că este necesar să-și facă și propriul joc, pornind atât de la interesele partinice, cât și a interesului românesc în zonă, în general.
Schimbarea de atitudine este determinată și de noile realități care se conturează la orizont, în contextul cutremurului geopolitic, provocat de invazia rusă în Ucraina, dar și a falimentului evident al politicilor stângiste, de sorginte neomarxistă, promovate în ultimii ani de elita globală actuală, cu centrul de comandă în Occident, care s-au dovedit nu doar utopice, ci și în directă contradicție cu natura umană, fapt care nu poate fi tolerat la infinit de majoritățile tradiționale.
În plus, crizele suprapuse din ultimii ani au afectat serios unitatea țărilor care formează occidentul colectiv, deoarece puterile locale sunt forțate să țină cont mai puțin acum de interesul comunitar și să se concentreze mai mult asupra așteptărilor și energiilor care s-au format în interiorul societăților pe care le conduc. Cei care nu vor ține cont de ele vor fi măturați, pur și simplu, de la putere, fie prin vot, fie în mod violent, de către mulțimile tot mai nemulțumite. Situația de azi din Franța arată clar în ce se poate transforma Europa și nu doar ea, în cazul în care clasele conducătoare nu vor face o schimbare totală de paradigmă în perioada imediat următoare.
Dar să revenim la România și interesul ei în Basarabia. După epoca Băsescu, niciun partid aflat guvernare de la București nu s-a preocupat la modul serios să-și creeze la Chișinău structuri locale puternice, care să aibă un cuvânt de spus atât în politica moldovenească, cât și în cea românească implicit. Mai mult, s-a încercat și se mai încearcă, în special de către adversarii interesului românesc, să se inoculeze ideea că a fi „cu românii” echivalează automat cu un unionism bazat pe iluzii și sentimente depășite, care ar fi falimentat din punct de vedere politic. Fapt ce ar demonstra cică lipsa de perspectivă în această direcție.
Doar că a ține cu românii nu e chiar același lucru cu a fi adeptul unei uniri necondiționate cu România. Tot așa cum a fi prorus nu înseamnă neapărat a fi adeptul unirii cu Rusia. Poți să aperi și să promovezi interesul românesc și fără să strigi, de dimineața până seara, „UNIRE!”
Pe de altă parte, ce fel de jucător geopolitic poate fi România, în noul context regional și global, dacă ea nu are niciun cuvânt de spus și nu-i în stare să controleze nimic nici măcar într-o zonă care-i este extrem de apropiată, din toate punctele de vedere? Și care mai este și dependentă de ea într-o proporție covârșitoare? Este și un test de capacitate, dacă vreți.
De aceea, atitudinea se va schimba, fără îndoială. În sensul că România, prin exponenții săi, va lua în serios nevoia de a se implica direct în jocurile de putere de aici. Și ca jucător individual, nu doar de echipă, cum a fost până acum. Pentru că s-a văzut că acceptarea și susținerea necondiționată a celor pe care mizează „partenerii occidentali” nu este tocmai în interesul României, dimpotrivă, deseori e în detrimentul său. Mai ales că favoriții occidentului de aici au fost, de multe ori, de-a dreptul ostili Bucureștiului și chiar l-au umilit în public. Plasarea lui Iohannis în ultimul rând, în poza de grup de la Bulboaca, este doar o confirmare a acestei stări de lucruri.
Cel puțin PSD-ul, al cărui lider conduce astăzi Guvernul de la București și care și-a revenit spectaculos, pe fundalul eșecului regimului Iohannis și a aripii progresiste, pare destul de hotărât în acest sens. Mai mult decât atât, cel mai mare partid din România are și niște frustrări personale, legate de Basarabia. Probabil că nu mai este dispus să accepte să fie votat de un număr infim de moldoveni cu cetățenie română, cum s-a întâmplat la scrutinele precedente. Este și o chestiune de orgoliu aici.
Pentru asta însă are nevoie de un proiect propriu în care să investească masiv. Dar și de alte câteva coșuri, „în care să mai lase niște ouă”, de rezervă. Cine este partenerul său direct, pe care va miza deschis, este clar – PSDE (PDM-ul reformat), pe care trebuie să-l crească până va deveni cu adevărat relevant. De aceea, nu vă uitați ce arată sondajele astăzi, multe se pot schimba până la alegeri (inclusiv localele vor genera surprize).
Alt partid, care, de asemenea, pare să fie un proiect exclusiv românesc, este PLDM-ul, a cărui menire este să culeagă voturi de pe dreapta, dar și să spargă hegemonia PAS.
Dar cum rămâne cu Maia Sandu și PAS, vor întreba unii, îi va susține sau nu PSD-ul lui Ciolacu? Da, îI va susține, însă doar atât cât să nu-și pună occidentul în cap. Foarte puțin și doar formal. Maia Sandu și PAS s-au purtat urât cu România, dar mai ales cu PSD-ul, iar asta nu se iartă ușor. Așa că ar trebui să lase nasul jos și să nu mai fie atât convinși că România le este aliat „din oficiu”. Inclusiv să aibă grijă cum se poartă partenerii direcți și indirecți ai puterii de la București.