Astăzi de împlinesc 173 de ani de la nașterea lui Ion Luca Caragiale, considerat drept cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai mari scriitori ai țării, care, prin operele sale, a scos la iveală ca nimeni altul realitățile, limbajul și comportamentul românilor vremurilor sale.
Ion Luca Caragiale s-a născut în 1 februarie 1852 (13 februarie pe stil vechi) în satul Haimanale din Prahova, localitate care astăzi îi poartă numele. De-a lungul vieții, scriitorul a evitat întotdeauna orice detaliu autobiografic şi mai ales intim. Ion Luca a fost primul copil al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Atât pe linie maternă, cât și pe cea a tatălui, dramaturgul avea rădăcini aromâne și grecești.
Totuși, pentru istoricii literari români, originea familiei lui Caragiale a fost subiect de dispută. Cei mai importanţi specialişti afirmă că bunicii dinspre tată provin din insula Idria, spaţiu grecesc, dar populat de albanezi. Bunicul Ştefan, foarte bun bucătar, ar fi fost adus în Ţara Românească, via Constantinopol, de domnitorul Nicolae Caragea. Iar bunicul dinspre mamă, Luca Kiriak, a fost negustor la Brașov și avea rădăcini grecești.
Pasiunea lui I.L. Caragiale pentru teatru s-a manifestat timpuriu, reprezentațiile teatrale ale unchiului său având o contribuție importantă. Astfel, acesta a început să urmeze cursurile la Conservatorul de Artă Dramatică, pe care însă le va abandona doi ani mai târziu, nevoit fiind să se mute la București după moartea tatălui său.
În 1879, la vârsta de 27 de ani, a debutat în dramaturgie cu piesa „O noapte furtunoasă”, care a fost și aspru criticată. S-a bucurat însă de aprecierea asociației culturale Junimea. Sprijinul oferit de aceasta lui Caragiale și funcția de redactor la ziarul „Timpul”, au făcut din dramaturg ținta unor adversități. În anul 1881 acesta se retrage de la „Timpul”, însă continuă să participe la întrunirile „Junimii” unde își va exprima aprecierea pentru poeziile lui Eminescu. Cei doi se cunoșteau de pe vremea când poetul a intrat în trupa de teatru a lui Costache Caragiale.
Comedia de moravuri „O scrisoare pierdută” a fost pusă în scenă pentru prima dată în 1884, având un mare succes la public, s-a bucurat de 11 reprezentații în trei săptămâni. Meritele pentru această piesă i-au fost recunoscute chiar și de către detractorii săi.
În anul 1888 Caragiale a fost numit director al Teatrului Național din București și în 1889 i-a apărut volumul „Teatru” cu o prefață scrisă de Titu Maiorescu. Colaborarea dintre cei doi a fost bazată pe respect și admirație, întinzându-se pe apoximativ 10 ani, până la retragerea definitivă a lui Caragiale din „Junimea”.
Este considerat întemeietorul teatrului comic din România. Eroii lui fac parte din noua societate aflată în plină ascensiune, în epoca progresului. Umorul personajelor sale, aspiraţiile, neputinţele lor, deciziile politice limitate nu fac altceva decât să satirizeze societatea vremii. Înainte de a satiriza realitatea unui mediu, scriitorul i-a aparţinut acestuia. De exemplu, experienţa gazetărească este fundamentală pentru întelegerea stilului , a modalităţii de observaţie. Numele său se amestecă cu o listă amplă de publicaţii ale vremii. Această experienţă îi domină începuturile carierei de scriitor. Cel mai reuşit efect comic este atunci când parodiază stilul jurnalistic. „O scrisoare pierdută” are ca punct de plecare o înscenare de şantaj prin presă.
Drama „Năpasta” a fost ultima piesă de teatru a dramaturgului. Odată cu publicarea acesteia, a avut loc și creșterea adversității față de opera sa. Piesa i-a adus lui Caragiale și un proces în instanță, fapt ce i-a produs o mare tristeţe și l-a făcut să se mute, în 1904, cu familia la Berlin.
Peste opt ani, în 9 iunie 1912, I.L. Caragiale a murit. Moartea subită a fost cauzată de ateroscleroză cerebrală. Rămăşiţele pământeşti au fost expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof şi depuse, la 14 iunie, într-un cavou al familiei, în prezenţa lui Constantin Gherea, a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea şi a lui Alexandru Vlahuţă.
Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie 1912, sicriul cu rămăşiţele sale pământeşti a fost adus la Bucureşti şi, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Şerban Vodă – Bellu, în stânga lui Mihai Eminescu. Peste șase ani, în 1918, în dreapta poetului a fost înmormântat George Coșbuc.
