314 ani de la începutul Bătăliei de la Stănilești, unde Petru cel Mare este învins de otomani. Confruntarea a dus la instaurarea regimului fanariot în Moldova  

Acum 314 ani, în 7 iulie 1711, pe malul Prutului, începea Bătălia de la Stănilești dintre oastea otomană și armatele aliate ale domnitorului Dimitrie Cantemir și țarului Petru cel Mare. Aceasta a fost ultima campanie antiotomană a Moldovei, confruntare care a înrăit Poarta Otomană și care, după victoria în luptă și retragerea voievodului Cantemir, a instituit regimul fanariot în Țara Moldovei, iar cinci ani mai târziu în Valahia.

Cu trei luni înainte de bătălie, prin Tratatul de la Luțk, Dimitrie Cantemir se angaja să sprijine Rusia în războiul împotriva Turciei şi să accepte instalarea „temporară” de garnizoane ruseşti în cetăţile Moldovei. În caz de victorie, Bugeacul revenea sub stăpânirea Moldovei, iar în caz de înfrângere, domnul urma să primească adăpost şi venituri corespunzătoare în Rusia. Planul lui Petru cel Mare al Rusiei era să traverseze Moldova şi să treacă la sudul Dunării, pentru a-și continua ofensiva în Balcani.

În iunie, țarul Petru cel Mare venise la Iași, unde s-a aflat mai multe zile, iar în 30 iunie pleca din capitala Moldovei în fruntea unei armate de 38.000 de ruşi şi 6.000 de moldoveni, în întâmpinarea turcilor care trecuseră Dunărea pe la Obluciţa. Raportul de forţe era în favoarea turcilor, a căror armată număra, potrivit cronicilor de atunci, în jur de 120 de mii de ostași, cu tot cu tătarii care veniseră în ajutor.

Lupta începe pe 7 iulie 1711, când turcii, conduși de vizirul Baltagi Mehmed Pașa, supun tabăra ruşilor unui bombardament puternic. Ruşii se aflau într-o situaţie disperată, neavând provizii suficiente şi nici posibilităţi de aprovizionare. Timp de patru zile, ruşii reuşesc totuși să reziste şi chiar să treacă la contraatac, în după amiaza zilei de 10 iulie. Având pierderi mari, inclusiv doi generali, se retrag din nou în tabără.

Pe 11 iulie, marele vizir acceptă, în mod surprinzător, propunerea de pace prezentată de solul ţarului, Şafirov, fie deoarece nu a conştientizat situaţia reală a ruşilor, fie pentru că a fost mituit.

Prin Pacea de la Vadul Huşilor i se permitea ţarului să se retragă din Moldova cu toată oastea şi cu armele. Dimitrie Cantemir a fost lăsat să plece în Rusia, unde a trăit până la sfârşitul vieţii. Voievodul a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier personal al lui Petru cel Mare şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică, participând și în campaniile militare ale țarului din sud, în Persia, în regiuni ale actualului Azerbaidjan și Iran. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost învestit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711. 

A murit la nici 50 de ani răpus de diabet pe moşia sa Dimitrievka, din actuala regiune Oriol din Rusia, în 1723. Osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, după ce, în 1935, grație remarcabilului istoric și om politic Nicolae Iorga, au fost aduse din Biserica „Sf. Nicolae” din Moscova ctitorită la porunca sa.

Aașadar, în urma înfrângerii de la Stănilești, avântul Rusiei spre sud-estul Europei era stopat, aceasta acceptând să cedeze cetatea Azov şi alte teritorii de la nordul Mării Negre.

Consecinţele bătăliei de la Stănileşti au fost importante pentru Moldova şi Ţara Românească, Poarta luând măsuri ferme de consolidare a controlului asupra acestora. Astfel, în acelaşi an, în Moldova era instaurat regimul fanariot, măsură luată şi în Ţara Românească, în 1716. Ca urmare imediată, domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, era mazilit, deoarece nu acordase ajutor turcilor, ci stătuse în expectativă, aşteptând să vadă de partea cui este victoria. Ulterior, va fi executat împreună cu cei patru fii şi cu ginerele Ianache Văcărescu.