315 ani de la Bătălia de la Stănilești, înfrângerea care a încheiat domnia lui Dimitrie Cantemir și a deschis epoca fanariotă în Moldova 

Acum 315 ani, în 7 iulie 1711, pe malul Prutului, începea Bătălia de la Stănilești dintre oastea otomană și armatele aliate ale țarului Petru cel Mare și domnitorului Dimitrie Cantemir. Aceasta a fost ultima campanie antiotomană a Moldovei, confruntare care a înrăit Poarta Otomană și care, după victoria în luptă și retragerea lui Cantemir, a instituit regimul fanariot în Țara Moldovei, iar cinci ani mai târziu în Valahia.

Cu trei luni înainte de bătălie, prin Tratatul de la Luțk, Dimitrie Cantemir se angaja să sprijine Rusia în războiul împotriva Turciei și să accepte instalarea „temporară” de garnizoane rusești în cetățile Moldovei. În caz de victorie, Bugeacul revenea sub stăpânirea Moldovei, iar în caz de înfrângere, domnul urma să primească adăpost și venituri corespunzătoare în Rusia. Planul lui Petru cel Mare al Rusiei era să traverseze Moldova și să treacă la sudul Dunării, pentru a-și continua ofensiva în Balcani.

În iunie, țarul Petru cel Mare venise la Iași, unde s-a aflat mai multe zile, iar în 30 iunie pleca din capitala Moldovei în fruntea unei armate de 38.000 de ruși și 6.000 de moldoveni, în întâmpinarea turcilor care trecuseră Dunărea pe la Oblucița, lângă Isaccea. Raportul de forțe era în favoarea turcilor, a căror armată număra, potrivit cronicilor de atunci, în jur de 120 de mii de ostași, cu tot cu tătarii care veniseră în ajutor.

Lupta începe pe 7 iulie 1711, când turcii, conduși de vizirul Baltagi Mehmed Pașa, supun tabăra rușilor unui bombardament puternic. Rușii se aflau într-o situație disperată, neavând provizii suficiente și nici posibilități de aprovizionare. Timp de patru zile, rușii reușesc totuși să reziste și chiar să treacă la contraatac, în după amiaza zilei de 10 iulie. Având pierderi mari, inclusiv doi generali, se retrag din nou în tabără.

Pe 11 iulie, marele vizir acceptă, în mod surprinzător, propunerea de pace prezentată de solul țarului, Șafirov, fie deoarece nu a conștientizat situația reală a rușilor, fie pentru că a fost mituit.

Prin Pacea de la Vadul Hușilor i se permitea țarului să se retragă din Moldova cu toată oastea şi cu armele. Dimitrie Cantemir a fost lăsat să plece în Rusia, unde a trăit până la sfârșitul vieții. Voievodul a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier personal al lui Petru cel Mare și a desfășurat o activitate științifică rodnică, participând și în campaniile militare ale țarului din sud, în Persia, în regiuni ale actualului Azerbaidjan și Iran. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost învestit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711. 

A murit la nici 50 de ani răpus de diabet pe moșia sa Dimitrievka, din actuala regiune Oriol din Rusia, în 1723. Osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iași, după ce, în 1935, grație remarcabilului istoric și om politic Nicolae Iorga, au fost aduse din Biserica „Sf. Nicolae” din Moscova ctitorită la porunca sa.

Așadar, în urma înfrângerii de la Stănilești, avântul Rusiei spre sud-estul Europei era stopat, aceasta acceptând să cedeze cetatea Azov și alte teritorii de la nordul Mării Negre.

Consecințele bătăliei de la Stănilești au fost importante pentru Moldova și Țara Românească, Poarta luând măsuri ferme de consolidare a controlului asupra acestora. Astfel, în același an, în Moldova era instaurat regimul fanariot, măsură luată și în Țara Românească, în 1716. Ca urmare imediată, domnul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, era mazilit, deoarece nu acordase ajutor turcilor, ci stătuse în expectativă, așteptând să vadă de partea cui este victoria. Ulterior, va fi executat împreună cu cei patru fii și cu ginerele Ianache Văcărescu.