78 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Paris. România era acaparată definitiv de comuniști, fiind impusă la achitarea unor prejudicii uriașe Moscovei

Acum 78 de ani, în 10 februarie 1947, la Paris era semnat Tratatul de Pace dintre România și Puterile Aliate, act care, de fapt, încheia oficial capitolul participării României la cel de-al Doilea Război Mondial. Tratatul a avut consecințe dramatice pentru țară, pentru că, pe de o parte, a fost restabilită frontiera vestică, prin retrocedarea Transilvaniei de Nord, iar pe de alta, era consacrat raptul teritorial al Uniunii Sovietice din 26-28 iunie, când Basarabia și Bucovina de Nord a fost ocupată de Armata Roșie.

Totodată, semnarea documentului a avut loc pe parcursul accelerării procesului de acaparare totală a puterii de la București de către Partidul Comunist Român, în urma căruia România şi-a pierdut, de fapt, suveranitatea naţională, devenind un satelit al Uniunii Sovietice, proces încheiat prin abdicarea forţată a Regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947.

Tratatul de Pace a fost semnat la Palatul Ministerului Afacerilor Externe din Paris. Parlamentul de la Bucureşti a ratificat documentul la 23 august 1947, iar peste trei săptămâni a intrat în vigoare. 

Semnarea a fost precedată de Conferința de pace de la Paris, care și-a deschis lucrările încă în iulie 1946, în capitala Franței. Scopul declarat a fost cel al examinării proiectelor tratatelor de pace cu cele cinci foste aliate ale Germaniei – România, Bulgaria, Finlanda, Ungaria și Italia.

Delegația care a reprezentat România la lucrările Conferinței a fost condusă de ministrul de externe, fostul prim-ministru liberal Gheorghe Tătărescu, secondat însă de Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ion Gheorghe Maurer, lideri ai Partidului Comunist înregimentat Moscovei.

Liderul opoziției, Iuliu Maniu, l-a rugat pe fostul ministru de externe și ambasador al României la Moscova, Grigore Gafencu, aflat în exil în Elveția, să reprezinte la Paris punctul de vedere al opoziției. Demersul a fost respins însă de un alt lider comunist Petru Groza.

Proiectul tratatului de pace cu România, deși recunoștea că România a rupt relațiile cu Germania nazistă la 23 august 1944, participarea la războiul antihitlerist se considera începând abia cu 12 septembrie 1944, data semnării Convenției de Armistițiu.

Mai multe articole ale tratatului prevedeau că materialul de război de pe teritoriul României, inclusiv cel de proveniență germană, urmează să fie pus la dispoziția guvernelor URSS, Regatului Unit și Statelor Unite.

Totodată, în problema reparațiilor de război se făcea abstracție de marile distrugeri materiale și umane suferite de România în timpul luptelor pentru alungarea din țară a forțelor germano-maghiare și se stabilea achitarea către URSS a uriașei sume de 300 milioane de dolari, plătibili în opt ani, începând cu septembrie 1944, în produse petroliere, cerealiere, lemnoase, nave maritime și fluviale, utilaje diverse. Baza de calcul urma să fie dolarul SUA la nivelul anului 1938, ceea ce, din cauza inflației, reprezenta o nedreptate evidentă, care sporea foarte mult cuantumul sumei impuse.

Deși tratatul menționa că aliații urmau să-și retragă trupele din România în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a acestuia, dictatorul Stalin își rezerva dreptul de a menține forțe armate necesare păstrării și pazei liniilor de comunicație ale Armatei Roșii cu zona de ocupație sovietică din Austria. Referitor la problema granițelor, proiectul de tratat consfințea recuperarea Transilvaniei de Nord, hotărâre firească aflată în totală contradicție cu pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord, a ținutului Herța și a Cadrilaterului.