Now Reading: Acum 86 de ani, România pierdea Ardealul de Nord prin Dictatul de la Viena. Al doilea mare rapt teritorial într-un singur an
- 01
Acum 86 de ani, România pierdea Ardealul de Nord prin Dictatul de la Viena. Al doilea mare rapt teritorial într-un singur an
Acum 86 de ani, România pierdea Ardealul de Nord prin Dictatul de la Viena. Al doilea mare rapt teritorial într-un singur an
Anul 1940 a reprezentat unul dintre cele mai dramatice momente din istoria României moderne. După pierderea Basarabiei și a nordului Bucovinei în fața Uniunii Sovietice, în iunie, și cedarea Dobrogei de Sud către Bulgaria, în septembrie, România a fost obligată, la 30 august 1940, să renunțe și la o parte importantă a Transilvaniei. Prin ceea ce istoriografia românească a consacrat drept Dictatul de la Viena, aproape 43.500 de kilometri pătrați de teritoriu au fost ocupați de Ungaria condusă de Miklos Horthy, un proaspăt aliat al Germaniei naziste.
România ajunsese în vara anului 1940 într-o situație internațională extrem de dificilă. Izolată diplomatic și militar și lipsită de sprijin extern eficient din partea partenerilor de la Paris și Londra, țara se confrunta cu presiuni tot mai mari din partea celor două mari puteri care dominau Europa de Est și Centrală – Germania nazistă și Uniunea Sovietică.
În plan intern, criza politică și incapacitatea factorilor de decizie de la București de a găsi o soluție pentru apărarea frontierelor au amplificat vulnerabilitatea României. În același timp, Germania lui Adolf Hitler urmărea să-și consolideze influența asupra Europei Centrale și de Sud-Est și să evite un conflict între România și Ungaria, în timp ce Bucureștiul devenea tot mai dependent de Berlin.
De la pierderea Basarabiei la criza Transilvaniei
Primul șoc teritorial major al anului 1940 a venit în iunie. În urma ultimatumului sovietic, România a fost nevoită să evacueze Basarabia și nordul Bucovinei, teritorii care au fost ocupate de URSS.
Lovitura a fost urmată de o profundă criză politică internă și de o deteriorare rapidă a poziției internaționale a României. Ungaria a profitat de această situație și a reluat presiunile pentru revizuirea frontierei stabilite după Primul Război Mondial, revendicând o parte a Transilvaniei.
Germania și Italia au intervenit în disputa româno-ungară și au exercitat presiuni asupra Bucureștiului pentru acceptarea unei soluții teritoriale.
Înaintea deciziei de la Viena, România a fost nevoită să negocieze și cu Bulgaria problema Dobrogei de Sud. Tratativele româno-bulgare s-au desfășurat la Craiova între 19 august și 7 septembrie 1940. Bucureștiul, considerând problema Cadrilaterului secundară în raport cu disputa privind Transilvania, a acceptat cedarea Dobrogei de Sud, revenindu-se în această zonă la frontiera din 1912. Deși Tratatul de la Craiova a fost semnat după 30 august, evoluția negocierilor și acceptarea soluției teritoriale fuseseră deja influențate de presiunile Axei.
„Arbitrajul” de la Viena
La 30 august 1940, la Palatul Belvedere din Viena, miniștrii de externe ai Germaniei naziste și Italiei fasciste, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano, au anunțat decizia privind frontiera româno-ungară.
Formal, documentul a fost prezentat drept un „arbitraj”. În realitate, România și Ungaria au fost puse în fața unei decizii pe care nu o puteau negocia. Din partea României, documentul a fost semnat de ministrul de externe Mihail Manoilescu, iar Ungaria a fost reprezentată de ministrul de externe Csáky István. Valer Pop și premierul ungar Teleki Pál au avut statut de observatori.
Decizia a stabilit cedarea către Ungaria a unei suprafețe de aproximativ 43.492 de kilometri pătrați din nordul și nord-vestul Transilvaniei, cu o populație de aproximativ 2,67 milioane de locuitori.
Teritoriul cuprindea total sau parțial zone aparținând unui număr de 14 județe: Bihor, Ciuc, Cluj, Maramureș, Someș, Mureș, Năsăud, Odorhei, Sălaj, Satu Mare, Trei Scaune, Târnava Mare, Târnava Mică și Câmpulung Moldovenesc.
Prin decizia de la Viena, România pierdea astfel o parte considerabilă din teritoriul său, fără ca armata română să opună rezistență militară. În România, vestea a provocat o puternică indignare și proteste, alimentând o criză politică profundă.
Diplomatul Raoul Bossy avea să descrie ulterior momentul drept o ucidere vremelnică a României Mari, după pierderile teritoriale provocate de Uniunea Sovietică și, ulterior, de Germania și Italia.
Evacuarea în 15 zile
Dictatul prevedea că teritoriul cedat urma să fie evacuat de armata română în termen de 15 zile și predat autorităților ungare. Frontiera urma să fie stabilită în detaliu de o comisie româno-ungară, iar cele două guverne trebuiau să asigure desfășurarea ordonată a evacuării și ocupării teritoriului.
Documentul conținea și prevederi referitoare la populația din teritoriile transferate. Locuitorii care aveau cetățenie română urmau să primească automat cetățenia ungară, însă aveau dreptul ca, în termen de șase luni, să opteze pentru cetățenia română. Cei care optau pentru România trebuiau să părăsească teritoriul Ungariei într-un termen suplimentar de un an și urmau să fie primiți de România.
Aceștia aveau dreptul să-și transporte bunurile mobile și să-și lichideze proprietățile imobiliare. În cazul în care vânzarea proprietăților nu era posibilă, Ungaria se angaja să îi despăgubească.
O prevedere similară îi viza pe cetățenii români de origine etnică maghiară care rămâneau în teritoriul aflat sub suveranitatea României. Aceștia puteau opta pentru cetățenia ungară în termen de șase luni.
Atât Ungaria, cât și România își asumau, de asemenea, obligația de a asimila în drepturi persoanele de origine română, respectiv maghiară, care rămâneau pe teritoriul celuilalt stat.
O decizie impusă de marile puteri
Unul dintre cele mai controversate aspecte ale actului de la Viena a fost caracterul său. Deși documentul a fost prezentat drept arbitraj internațional, România nu a avut posibilitatea reală de a negocia soluția. Decizia a fost impusă de Germania nazistă și Italia fascistă, într-un moment în care Bucureștiul se afla într-o poziție extrem de vulnerabilă.
Mai mult, actul prevedea că, în cazul unor neînțelegeri între România și Ungaria privind aplicarea sa, cele două guverne trebuiau să încerce să ajungă la o soluție directă. Dacă aceasta nu era posibilă, disputa urma să fie transmisă Germaniei și Italiei, care aveau dreptul să adopte o soluție definitivă.
Prin urmare, „arbitrajul” de la Viena nu a reprezentat doar o modificare a frontierei româno-ungare, ci și o demonstrație a influenței pe care Germania nazistă și Italia fascistă o dobândiseră asupra Europei Centrale și de Sud-Est.
Pentru România, pierderea Transilvaniei de Nord a venit la doar două luni după cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei către Uniunea Sovietică și cu câteva zile înainte de cedarea Dobrogei de Sud către Bulgaria.
În mai puțin de trei luni, România Mare pierdea teritorii importante în fața a trei state vecine, sub presiunea directă sau indirectă a marilor puteri ale momentului.
Seria pierderilor teritoriale a provocat o criză politică fără precedent. Regele Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940, iar puterea a fost preluată de generalul Ion Antonescu, care avea să apropie România și mai mult de Germania nazistă.
Teritoriile cedate Ungariei au rămas sub administrația ungară până în 1944–1945. În urma înfrângerii Ungariei în cel de-Al Doilea Război Mondial, frontiera româno-ungară stabilită după Primul Război Mondial a fost restabilită prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947.
Anul 1940 a rămas astfel unul dintre cele mai dramatice momente ale istoriei României: într-un interval de numai câteva luni, statul român a pierdut aproximativ o treime din teritoriu și din populație, iar proiectul politic al României Mari, construit după Marea Unire din 1918, a fost grav lovit de noua ordine geopolitică impusă în Europa de marile puteri totalitare.
