ANALIZĂ | Alexandru Tănase: Republica preventivă și justiția fricii

„Nu există pe lume o crimă care să atragă după ea mai multe catastrofe decât aceea  de a aplica legii teoria relativității moral-politice și sociale.” – Iuri Dombrovski (scriitor și gânditor rus; supraviețuitor al represiunilor staliniste, petrecând peste 18 ani în detenție, lagăre, exil și deportare)

Scumpa noastră Patrie continuă să atingă noi culmi ale democrației preventive. În timp ce FMI anticipează pentru 2026 o încetinire accentuată a economiei – cu o creștere de doar 1,5% și o inflație de peste 8% – Republica Moldova înregistrează o creștere spectaculoasă la un alt capitol: încarcerarea propriilor cetățeni. În definitiv, orice regim trebuie să aibă măcar un domeniu de excelență.

Potrivit raportului SPACE 2025 al Consiliului Europei, „Țărișoara noastră dragă” a urcat pe locul trei în Europa după rata deținuților la 100.000 de locuitori. Umăr la umăr cu Turcia și Azerbaidjanul, am atins, fără îndoială, o performanță remarcabilă pentru un stat-campion al integrării europene, unde despre respectarea drepturilor omului se vorbește tot mai des în șoaptă.

La 31 ianuarie 2025, sistemul penitenciar al Republicii Moldova număra 5.844 de deținuți, raportat la o populație de referință de 2.381.325 de persoane. Rata de încarcerare este 245,4 deținuți la 100.000 de locuitori, depășită în spațiul Consiliului Europei doar de Turcia (458) și Azerbaidjan (271). Moldova urcă astfel pe locul 3, după ce în 2024 ocupa locul 4 cu o rată de 235,0.

Creșterea anuală de 4,4% între 2024 și 2025 este una dintre cele mai pronunțate din regiune. Tendința descendentă observată din 2018 până în 2022 a fost întreruptă.

La 31 ianuarie 2025, 19,4% din populația penitenciară a Republicii Moldova se afla în arest preventiv, conform datelor SPACE I 2025. În cifre absolute, 1.128 de persoane erau private de libertate fără să existe o sentință definitivă în privința lor.

Comparația cu alte jurisdicții este relevantă. SPACE I 2025 raportează pentru România 12,4%, pentru Polonia 10,8%, pentru Lituania 12,8%, pentru Slovacia 13,2% și pentru Turcia 14,2%. Moldova depășește semnificativ aceste valori, deși împărtășește tradiții juridice și de procedură penală similare cu majoritatea acestor state.

Durata medie a detenției în Moldova este de 25,9 luni, conform SPACE I 2025. Doar Ucraina și Azerbaidjan raportează durate mai lungi.

(Sursa informațiilor despre raportul SPACE 2025: promolex.md)

Părintele terorii roșii, Felix Edmundovici Dzerjinski, avea o expresie devenită antologică: „Faptul că nu aveți antecedente penale nu este meritul dumneavoastră, ci neajunsul nostru” („Отсутствие у вас судимости – это не ваша заслуга, а наша недоработка”). Uneori ai senzația că această filozofie nu a dispărut niciodată cu adevărat, ci doar și-a schimbat decorul și discursul oficial.

Aproape o cincime dintre persoanele aflate astăzi în penitenciarele Republicii Moldova nu au fost condamnate definitiv, ci sunt persoane care, potrivit principiului prezumției de nevinovăție, trebuie considerate nevinovate și care se află în arest preventiv.

Îmi amintesc că, în 2016, realizasem o cercetare neformală privind practicile legate de detenția preventivă și am constatat existența unor cazuri în care, ani întregi, nu era efectuată nicio acțiune de urmărire penală în dosarele persoanelor aflate în arest.

Am documentat inclusiv situații absurde în care măsura arestului preventiv era prelungită doar pentru că ofițerul de urmărire penală sau procurorul urma să plece în concediu.

În 2018 a început o timidă revenire la normalitate. Au fost inițiate proceduri disciplinare împotriva unor judecători care transformaseră arestul preventiv într-un mecanism aproape automat de validare a demersurilor procurorilor. Mesajul transmis sistemului a fost clar: într-o democrație autentică, libertatea trebuie să fie regula, iar detenția preventivă – excepția strict justificată.

Din păcate, statisticile prezentate în raportul SPACE 2025 confirmă faptul că revenim exact în punctul din care am pornit: arestul preventiv a redevenit un reflex instituțional al sistemului judiciar.

După represiunile comuniste din 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a construit o jurisprudență consistentă împotriva Republicii Moldova la acest capitol. Cauze precum Șarban, Modârcă, Becciev sau Țurcan etc. au devenit adevărate repere europene în materia abuzului de detenție preventivă.

Practic, am reușit să „exportăm” la Strasbourg spețe ilustrative pentru unele dintre cele mai grave derapaje judiciare privind încălcarea articolului 5 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, inclusiv situații în care garanțiile libertății individuale au fost afectate prin proceduri aparent legale.

Nici atunci, dar nici acum, problema nu ține de legislație. Legile Republicii Moldova nu diferă radical de standardele europene. Problema reală este cultura instituțională și politică: convingerea aproape organică potrivit căreia persoana anchetată trebuie închisă, intimidată și menținută permanent sub control.

S-a format astfel un cerc vicios: presa și strada strigă „La pușcărie!”, procurorii solicită quasi-automat arestul preventiv, pentru a nu fi acuzați că „s-au vândut hoților”, iar judecătorii – aflați sub presiunea vettingului și cu teama permanentă de a fi „luați la karandaș” – validează aceste demersuri aproape mecanic.

Adevărata dimensiune a problemei este înțeleasă abia în ziua în care această mașinărie începe să-i macine chiar pe cei care au creat-o. Sistemele bazate pe frică și obediență dezvoltă întotdeauna propria lor logică represivă și nu se opresc niciodată la cei considerați „vinovați din oficiu”. Mecanismele represiunii, odată puse în mișcare, nu mai pot fi controlate nici măcar de cei care le-au creat.

Cei care au instalat ghilotina în centrul Parisului, în octombrie 1792, pentru a elimina „dușmanii republicii”, au sfârșit, doar doi ani mai târziu, sub aceeași lamă. Același destin l-au avut și arhitecții marilor epurări sovietice: Ejov, omul care a orchestrat teroarea stalinistă, a fost executat de propriul sistem, iar Beria – unul dintre cei mai temuți conducători ai aparatului represiv sovietic – a sfârșit împușcat de cei pe care îi servise cu fanatism.

Statisticile privind arestul preventiv și condamnările din Republica Moldova nu vorbesc doar despre justiție. Ele vorbesc de fapt despre nivelul de democrație și despre reflexele autoritare ale statului. Libertatea individuală nu este un moft occidental și niciun lux teoretic inventat la Bruxelles. „Habeas Corpus Act”- care garantează libertatea individuală împotriva arestărilor și detențiilor arbitrare – a fost introdus în Anglia în anul 1679 și reprezintă unul din pilonii valorici fundamentali al Uniunii Europene în care încercăm să intrăm.

Nu este pentru prima dată în ultimii 35 de ani când intenții aparent nobile sunt deturnate și deformate de interese politice conjuncturale. Vettingul reprezintă un caz aproape antologic: conceput ca un mecanism de purificare morală a sistemului judecătoresc, riscă să degenereze într-un instrument de disciplinare și intimidare a magistraților. Nu prin ordine explicite sau intervenții oficiale. Ci prin cultivarea fricii, a incertitudinii permanente și a convingerii că orice soluție „necorespunzătoare” poate avea consecințe ireversibile asupra carierei.

Mi-a relatat zilele trecute un coleg un episod halucinant, care vorbește mai mult despre starea justiției decât toate rapoartele oficiale la un loc. Un polițist de grad înalt ar fi sunat un judecător și l-ar fi amenințat direct că va fi dat afară pentru simplul fapt că într-un caz a înlocuit arestul preventiv cu arestul la domiciliu. Judecătorul a depus o plângere la CSM, dar… în scurt timp, și-a retras-o. Motivele retragerii cererii pot fi ușor intuite…

În acest ecosistem milițienesc, judecătorul nu mai judecă liber. El începe să calculeze riscuri. Să anticipeze reacții. Să evite conflictele cu procurorii, cu poliția, cu puterea politică sau cu „opinia publică corectă” a momentului. Iar când un magistrat ajunge să se teamă mai mult de consecințele unei soluții decât de propria conștiință juridică, independența justiției încetează să mai existe.

Am ajuns în punctul în care simbolul dreptății pare să fie milițianul, și nu judecătorul. Magistrații trăiesc într-o stare de suspendare continuă, retrași în acest veritabil „limb al vettingului”, unde nu mai așteaptă doar o evaluare profesională, ci verdictul politic asupra propriei lor supraviețuiri profesionale.

Iar întrebarea „Unde este reacția CSM la raportul SPACE 2025?” a devenit aproape inutilă. Există momente în istorie când tăcerea unei instituții spune mai mult decât toate comunicatele ei.

În Republica Moldova, sentințele de achitare reprezintă aproximativ 1,9%. Cu alte cuvinte, în doar 19 cazuri dintr-o sută procurorii formulează acuzații nefondate – în rest totul e perfect. O performanță aproape supraomenească, pe care ar ajunge să o admire chiar și Andrei Ianuarievici Vîșinski. Nici măcar în medicină, unde se lucrează cu analize și aparate, nu există o asemenea „precizie”.

Doar că această „performanță” nu vorbește despre perfecțiunea anchetelor, ci despre altceva: despre frica judecătorului de a contrazice procurorul și despre reflexele unui sistem mai apropiat de tradiția sovietică decât de standardele europene ale justiției independente.

În democrațiile autentice, rata achitărilor variază între 7 și 10%. În România, chiar și în anii de maximă ofensivă anticorupție, un sfert dintre dosarele DNA cădeau în instanță. Acesta este unul dintre cele mai importante semne ale independenței judecătorului: capacitatea de a spune procurorului că nu are dreptate.

La noi, însă, achitarea începe să fie percepută aproape ca o abatere disciplinară și ca un pretext pentru linșaj mediatic. Încă nu există statistici privind activitatea completelor anticorupție, pe care avocații le numesc, mai în glumă, mai în serios, „plutoane de execuție”. Există însă deja o așteptare aproape explicită ca rata condamnărilor să tindă spre absolut. Nu pentru că probatoriile ar fi devenit perfecte, ci pentru că tot mai mulți judecători au început să judece cu instinctul de conservare activat.

Fenomenul este la fel de vizibil și în contenciosul administrativ. Judecătorii se tem, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, să anuleze actele autorităților publice – cu excepția litigiilor salariale sau de muncă, unde riscurile personale sunt mai mici. Nu pentru că administrația ar fi devenit impecabilă, ci pentru că mulți judecători se tem să intre în conflict cu statul.

În spatele acestor statistici se află însă cetățeni concreți, care devin aproape neputincioși în raport cu statul. Atunci când instanțele încetează să mai exercite un control real asupra abuzului administrativ, funcționarul începe să simtă că puterea sa este practic intangibilă, cetățeanul înțelege că dreptatea există mai mult formal decât efectiv, iar justiția se transformă treptat, într-o extensie prudentă a aparatului administrativ.

„A avea o justiție slabă” înseamnă a avea o justiție incapabilă să înfrunte statul.

O justiție în care procurorul are aproape întotdeauna dreptate, iar statul câștigă aproape mereu împotriva cetățeanului nu mai este justiție independentă. Devine doar mecanismul juridic al unui sistem cu reflexe autoritare.

Fiind avocat tânăr, am avut un caz pe care nu-l voi uita niciodată. Un antrenor – un om decent, respectat, fără nicio vină – a fost înghițit de isteria campaniei de „combatere a traficului de persoane”, aflată atunci în plină vogă. În realitate, nu comisese nicio crimă. Existau doar interpretări convenabile ale unor milițieni obligați să producă statistici și să demonstreze, în fața donatorilor externi, că statul luptă vigilent cu răul.

Omul a fost arestat fără absolut niciun motiv. Îmi amintesc și astăzi cum încercam, eu – om cu studii juridice și cuvinte multe la dispoziție – să explic unei adolescente cu lacrimi în ochi, care privea spre cușca de fier în care era închis tatăl ei, de ce acesta fusese dus după gratii fără să fi comis ceva ilegal. Există priviri care sfărâmă toate teoriile despre justiție, reforme și stat de drept, când înțelegi că tragediile lui Shakespeare sunt optimiste în raport cu eternitatea mizeriei și cruzimii omenești. Până la urmă, omul a fost achitat. La fel ca și mulți alții: Vlad Șarban, Vlad Modârcă, Valeriu Pasat. Oameni care au pierdut ani din viață pentru ca, mai târziu, să descoperim că nici măcar esența acuzațiilor împotriva lor nu putea fi explicată limpede.

Poate că tocmai aceste experiențe explică de ce am consacrat o parte importantă a vieții mele profesionale luptei împotriva acestor mecanisme de inspirație stalinistă, prin care oameni nevinovați sunt aruncați în închisori înainte ca vinovăția lor să fie dovedită. Am câștigat zeci de cauze la Curtea Europeană a Drepturilor Omului demonstrând un adevăr simplu: privarea de libertate fără probe reale și fără motive pertinente nu este justiție, ci un abuz incompatibil cu orice stat de drept.

Mai târziu, în 2016, fiind judecător la Curtea Constituțională, am reușit – după două decenii de abuzuri tolerate de stat – să punem capăt practicii neconstituționale de menținere a persoanelor în arest preventiv peste termenul maxim de 12 luni prevăzut de Constituție. Am descoperit atunci oameni ținuți ani întregi în detenție în baza unor prelungiri succesive și aproape mecanice ale mandatelor de arest. În multe din cazuri, pe întreaga durată a detenției preventive, persoanele respective nu fuseseră vizitate niciodată de ofițerii de urmărire penală.

Potrivit principiilor stabilite de CtEDO, judecarea în stare de libertate este regula, iar plasarea în arest preventiv este excepția. Singurul scop legitim al arestului preventiv este asigurarea prezenței persoanei la solicitarea organelor de urmărire penală. Punct. Orice extindere a acestei logici transformă măsura preventivă într-o formă de abuz și pedeapsă anticipată.

Paradoxal, unele din cele mai importante reforme privind protecția drepturilor persoanelor aflate în detenție preventivă au fost realizate încă în anii 2007-2008, în perioada guvernării comuniste. Ministerul Justiției monitoriza atunci atent jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și reacționa aproape reflex la condamnările de la Strasbourg prin modificări legislative menite să limiteze repetarea abuzurilor. Dacă mi-ar fi spus cineva atunci că, peste două decenii, în timpul unei guvernări proeuropene, conduse de oameni educați în Occident și străini, teoretic, de cultura GULAG-ului, vom reveni la reflexele epocii generalului Papuc, probabil nu l-aș fi crezut.

Din păcate, educația occidentală și rafinamentul intelectual nu oferă, prin ele însele, imunitate împotriva tentației autoritare. Robespierre și Danton proveneau din lumea dreptului, Saint-Just era unul dintre marii ideologi ai Revoluției Franceze, iar Lenin studiase și el dreptul. Pol Pot își făcuse studiile la Paris, iar Salazar fusese profesor universitar de economie. Cultura și diplomele nu garantează automat luciditatea morală. Uneori, ele oferă doar un limbaj mai sofisticat pentru justificarea abuzului.

În cele din urmă, nimic nu poate proteja o societate care își pierde reflexul moral și curajul civic de a se opune acestor derive. Într-un stat democratic, procurorul trebuie să demonstreze convingător de ce o persoană trebuie arestată înainte de condamnare, iar argumentele invocate trebuie să fie reale, concrete și susținute prin fapte verificabile. Dacă se vorbește despre riscul eschivării, acesta trebuie să fie unul real, nu imaginar. Dacă se invocă influențarea martorilor, trebuie demonstrate tentative concrete și credibile, nu formule stereotipe copiate mecanic din alte dosare. Iar dacă se vorbește despre riscul comiterii unor noi infracțiuni, acesta trebuie să se sprijine pe fapte, nu pe imaginația procurorului sau pe frica judecătorului.

La noi însă, sarcina probei este inversată. Cetățeanul este cel care trebuie să demonstreze de ce merită să fie liber. Demersurile procurorilor sunt, de cele mai multe ori, simple exerciții de blanchetă, iar încheierile judecătorești devin texte de copy-paste, uneori atât de neglijent redactate încât sunt confundate numele persoanelor sau articolele de lege aplicate.

S-a vorbit mult despre lipsa de independență a judecătorilor, dar mult mai puțin despre lipsa independenței procurorilor. Și ei se află, de cele mai dese ori, sub presiuni similare. Într-un stat de drept, procurorii nu sunt milițieni însărcinați să execute ordine sau să „livreze rezultate”, ci magistrați care participă la înfăptuirea justiției. Or, acest lucru presupune ca și ei să beneficieze de o independență procesuală și administrativă reală.

Un procuror trebuie să aibă libertatea profesională de a trimite în judecată doar acele dosare în care există probe pertinente și suficiente. Iar atunci când, pe parcursul examinării cauzei, se constată că probele nu confirmă acuzația, procurorul trebuie să aibă libertatea și curajul de a renunța la învinuire, fără teama că va fi persecutat de CSP sau linșat public.

Într-un sistem sănătos, renunțarea la o acuzație nefondată – la fel ca achitarea din lipsă de probe – nu reprezintă o trădare a justiției, ci exact contrariul: dovada că justiția încă există și că nu s-a transformat definitiv într-un mecanism automat de condamnare.

Până la urmă, probabil vom ajunge să înțelegem și acest lucru. Doar că, până atunci, multe destine vor mai fi frânte, multe vieți compromise, iar prea mulți oameni vor continua să învețe pe propria piele diferența dintre statul de drept și statul de drepți.

Autor: Alexandru Tănase, fost ministru al Justiției și fost președinte al Curții Constituționale

Sursa: Cotidianul.md