ANALIZĂ | Tănase, după decizia CC referitoare la Găgăuzia: Autonomia se oprește acolo unde începe suveranitatea statului

Astăzi, Curtea Constituțională a pronunțat una dintre cele mai importante hotărâri din ultimii ani privind delimitarea competențelor dintre autoritățile statului și autonomia găgăuză. Examinând sesizările nr. 46a/2026 și nr. 147a/2026, Curtea a declarat neconstituționale mai multe prevederi din Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei, din Legea nr. 320/2012 privind activitatea Poliției și statutul polițistului și din Codul electoral.

Astfel, autoritățile din UTA Găgăuzia nu vor mai avea dreptul de a decide asupra componenței propriei autorități electorale și de a cenzura procedurile de numire a șefilor structurilor teritoriale ale MAI, Ministerului Justiției și SIS.

Dincolo de aspectele tehnice ale hotărârii, miza ei este una eminamente constituțională. Curtea nu a limitat autonomia găgăuză și nici nu i-a restrâns competențele legitime. Ea a reafirmat un principiu fundamental al oricărui stat unitar: autonomia poate administra propriile interese, dar nu poate controla instituțiile prin care statul își exercită suveranitatea – acesta este, de fapt, argumentul central al hotărârii.

Problema nu este dacă autoritățile autonomiei pot fi consultate sau își pot exprima punctul de vedere asupra unor numiri. Dialogul instituțional este firesc. Problema apare atunci când o autoritate locală dobândește dreptul de a bloca, condiționa sau cenzura numirea unor persoane care exercită atribuții ale statului. Din acel moment nu mai vorbim despre autonomie administrativă, ci despre împărțirea suveranității.

Or, suveranitatea aparține exclusiv Republicii Moldova.

Poliția, serviciile de informații și administrarea alegerilor nu sunt servicii locale. Ele exercită atribuții care derivă direct din suveranitatea statului. Poliția asigură ordinea publică și aplicarea legii în numele Republicii Moldova. Serviciile de informații protejează securitatea națională. Organele electorale garantează exercitarea dreptului constituțional la vot și aplicarea uniformă a legislației electorale.

Din acest motiv, numirea conducătorilor acestor instituții nu poate depinde de acordul unei autorități locale. O asemenea soluție ar însemna fragmentarea exercitării puterii de stat.

Constituția este foarte clară. Republica Moldova este un stat unitar. Autonomia găgăuză reprezintă o formă de descentralizare politică și administrativă, nu o entitate statală și nici un al doilea nivel de suveranitate.

Într-un stat unitar există o singură poliție, un singur sistem de securitate și un singur sistem electoral. Aceste instituții pot avea structuri teritoriale, dar nu pot avea centre diferite de autoritate.

Dacă numirea șefului poliției sau a reprezentantului Serviciului de Informații și Securitate într-o regiune depinde de acordul autorităților locale, apare inevitabil o dublă subordonare: juridică față de stat și politică față de autoritatea regională. O asemenea situație este incompatibilă cu principiul indivizibilității autorității publice. Acest lucru este cu atât mai evident în cazul securității naționale.

Conducătorul structurii teritoriale a SIS gestionează informații clasificate și acționează în interesul securității întregii Republicii Moldova, nu al unei singure regiuni. Ar fi la fel de ilogic ca numirea acestuia să depindă de acordul Adunării Populare a Găgăuziei, precum ar fi ca directorul SIS de la Chișinău să poată fi numit doar cu acordul Consiliului Municipal Chișinău. În ambele cazuri, logica constituțională este aceeași: instituțiile care protejează securitatea statului nu pot fi puse sub controlul unei autorități locale. Același principiu se aplică și poliției.

În orice stat democratic, monopolul utilizării legitime a forței aparține exclusiv statului. Poliția nu este poliția Guvernului, nici a unei autonomii teritoriale. Ea este poliția Republicii Moldova. Dacă șeful poliției regionale ajunge să depindă de voința unei autorități locale, există riscul ca loialitatea instituțională să fie înlocuită de dependența politică.

La fel stau lucrurile și în domeniul electoral. Alegerile trebuie administrate după reguli uniforme pe întreg teritoriul țării. Autoritățile electorale nu reprezintă interese locale, ci garantează exercitarea unui drept constituțional fundamental. De aceea, componența lor nu poate fi supusă controlului politic al unei autorități teritoriale.

În realitate, hotărârea Curții nu diminuează autonomia găgăuză. Ea trasează doar limita firească dintre autonomie și suveranitate.

Aceasta este diferența fundamentală pe care Curtea Constituțională a reafirmat-o astăzi: autonomia înseamnă dreptul de a administra cultura, educația, limba, patrimoniul, dezvoltarea economică și celelalte interese specifice comunității. Dar autonomia nu înseamnă dreptul de a controla instituțiile prin care Republica Moldova își exercită puterea de stat.

Într-un stat unitar poate exista descentralizare. Poate exista autonomie. Pot exista competențe largi acordate colectivităților locale. Ceea ce nu poate exista este împărțirea suveranității. Iar poliția, serviciile de informații și administrarea alegerilor reprezintă expresii directe ale acestei suveranități. Din acest motiv, conducătorii acestor instituții trebuie să răspundă exclusiv autorităților constituționale ale Republicii Moldova, și nu voinței unei autorități locale.

Autor: Alexandru Tănase, fost președinte al Curții Constituționale