ATITUDINI | Doru Petruți: Ce mai trebuie să se întâmple pentru ca oamenii să nu mai confunde propaganda cu meritocrația?

Citesc tot mai multe reacții (din zona civică, din mediul de afaceri din diverse industrii etc.) care marchează surpriza (pentru a câta oară!?) privind modul în care actuala guvernare tratează consultarea publică, reformele fiscale, numirea în funcții, concursurile pentru funcțiile importante sau relația cu societatea.

„Surpriza” lor merită discutată. Pentru a înțelege un fenomen politic mai larg.

De ce atât de mulți oameni educați, activi, conectați social, antreprenori, profesioniști, formatori de opinie etc. au ales, ani la rând, să se prefacă că nu văd, de ce au ales să nu spună, de ce au ales să se teamă, de ce au ales să ignore, de ce au ales propaganda în locul situațiilor de politică internă? Sunt întrebări pe care le primesc tot mai des.

Lipsa de consultare reală nu a apărut acum. Numirile discutabile nu au început acum. Percepția de incompetență legată de actuala putere nu s-a născut ieri. Cazul MOLDATSA face parte dintr-un lung șir de concursuri rezervat doar “oamenilor buni”. Să procedezi în acest mod într-o instituție strategică, cu război la graniță? Iar o altă întrebare elementară este unde s-a uitat și cu ce se ocupă SIS, o altă instituție ce ni s-a prezentat ca fiind reformată după un anumit model? În câte instituții au fost date funcțiile în acest mod? În câte ambasade au ajuns să fie făcute numiri foarte departe de promisiunile PAS privind meritocrația și vestitele filtre de integritate? Sau poate discuțiile despre cazul „verișoarei” vă par noi. Sau poate cele despre salarii de 5-6 mii Euro lunar în locuri călduțe în care au ajuns strict doar oamenii puterii.

Toate cele de mai sus au existat și există. De ani de zile. Iar o parte importantă a societății a preferat să se uite în altă parte. Iar aici intervine dimensiunea sociologică a problemei. PAS nu a fost susținut doar prin vot, ci printr-un ecosistem social, cultural, economic format din influenceri, antreprenori, experți, activiști, ONG-iști, jurnaliști, oameni care au beneficiat direct sau indirect de proximitatea cu puterea, de granturi, de vizibilitate, de acces, de validare simbolică internă și externă. Oameni care au ajuns să se simtă condiționați, care au considerat că auto-cenzura e soluția și răspunsul la multe întrebări, oameni care au validat și direcționat cu bună știință atenția publică și curentele de opinie spre temele convenabile puterii și nu oamenilor.

Unii au crezut sincer. Și e ușor să se întâmple asta când ai impresia că mica ta afacere primește finanțare nerambursabilă pentru că ideile tale sunt cele mai bune de pe glob, când afacerea ta are acces la contracte în care rata de multiplicare a cifrei de afaceri n-o mai înțeleg nici măcar proprietarii. Destui sunt cei care și-au făcut calcule pragmatice. Alții au preferat să nu pună întrebări incomode pentru că istoricul lor pe parcursul diverselor guvernări tot nu e unul comod.

Și aici este problema. O parte importantă a societății care a ales să-și suspende simțul critic, să vadă într-un partid ca fiind unicul garant al binelui, un partid ce nu mai trebuie controlat, criticat sau limitat democratic. Atâta timp cât au acces la beneficiile oferite de putere, susținerea în multe cazuri e orbească, de sectă și acceptă aroganța, netransparența, limbajul propagandistic, abuzurile, cenzura, disprețul față de cei care gândesc diferit. Iar ei nu mai sunt cetățeni, sunt parte din mecanism. Asistăm la același ciclu binecunoscut. Când ecosistemul creat nu mai e „alimentat” corespunzător, când interesele protejaților sunt afectate, aceștia trec prin câteva faze: inițial, treptat, încep să vadă și să facă cunoștința cu realitatea; apoi încep să-și exprime public nemulțumirea și devin mai răi decât cei care erau nemulțumiți de tine în mod tradițional; apoi, ei ajung să te urască activ. Mulți au acceptat acest model atâta timp cât costurile erau suportate de către alții, cât cei afectați erau în afara „bulei”.

Acești „noi” dezamăgiți nu sunt victime inocente ale unei înșelătorii politice; mulți dintre ei au participat și au beneficiat activ la construirea acestei  iluzii politice. Zi de zi au fost cei care au ajutat sistemul să treacă peste multe situații, au arătat că întrebările nu trebuie să conteze, că nu mai contează competența, procedurile, criticile, propunerile atâta timp cât “ai noștri” sunt la putere.

Realitatea ne arată că Moldova nu s-a modernizat prin lozinci. Nu s-a reformat nici prin PR. Și am avut parte de vagoane de imagini fără acoperire și corespondent intern real. Meritocrația și instituții eficiente nu se construiesc prin concursuri mimate, prin falsuri grosolane, prin practici pe care ai pretins că le combați.

Câte concursuri de acest fel mai trebuie să vedem? Câte decizii mai trebuie luate fără consultări reale cu mediul de afaceri, cu părinții, cu profesorii, cu profesioniștii, cu oamenii afectați direct? Care este limita de suportabilitate? De câte astfel de episoade e nevoie pentru ca dezamăgirea să devină opoziție civică? Cred că aici e una din mizele pentru perioada ce urmează.

Cum vor apăra interesele Moldovei actualii reprezentanți ai puterii în procesul de aderare la UE!? Poate și această trezire târzie este utilă. Poate e momentul care marchează deschiderea unei discuții despre ce construim, cum o facem, ce înseamnă un adevărat parcurs european care cu siguranță nu înseamnă înlocuirea unei clientele politice cu alta. Nu înseamnă să ceri societății să tacă, să se teamă, în numele unei cauze. Poate e momentul în care măcar unii să se întrebe precum Mariana Rață ce s-a întâmplat până acum pentru ca PAS să ajungă să creadă că poate face ce vrea? Pentru că nici un partid nu devine arogant singur. El a avut nevoie de tăcerea multora, a avut nevoie de permisiune, a avut nevoie de bula care să îl apere, a avut nevoie ca analiza și critica să fie deligitimizată înainte de a fi ascultată.

Uneori, problema nu este implementarea. Uneori, problema este chiar „modelul”. Iar opoziția reală nu începe când schimbi tabăra. Ea începe când începi să îți recapeți luciditatea.

Autor: Doru Petruți