ATITUDINI | Mihai Gribincea: Eurovisionul de la Viena și geopolitica „Moldovei distincte”

Se știe că Eurovisionul nu este doar un concurs muzical. De mult timp, el a devenit o hartă sentimentală și geopolitică a Europei. Statele votează nu doar cântece, ci și afinități istorice, identitare și culturale. Grecia și Cipru se votează reciproc aproape ritualic. Țările scandinave funcționează ca un bloc cultural. Spațiul ex-iugoslav păstrează solidarități regionale. Iar între România și Republica Moldova, votul popular a exprimat ani la rând o fraternitate firească, bazată pe limbă, cultură și istoria comună a celor două state românești.

De aceea, scandalul provocat de votul juriului Republicii Moldova la actuala ediție Eurovision nu poate fi redus la o simplă controversă muzicală. În timp ce publicul din Basarabia a oferit României punctajul maxim – 12 puncte –, juriul oficial a acordat doar 3 puncte. Nu avem de-a face cu o banală diferență de gust artistic. Avem în față expresia unei tensiuni geopolitice și identitare mult mai profunde.

Eurovisionul a devenit, fără voia organizatorilor săi, un test simbolic al adevăratei orientări identitare a Republicii Moldova.

Două Basarabii: una populară și una instituțională

Votul publicului a demonstrat ceva esențial: românii dintre Prut și Nistru simt organic legătura cu România. Pentru oamenii simpli, România nu este „o țară vecină”, ci spațiul firesc al aceleiași identități culturale și lingvistice. Publicul nu votează după calcule diplomatice sau ideologice. El reacționează instinctiv, afectiv, identitar.

În schimb, votul juriului a transmis exact mesajul opus: „Republica Moldova este altceva”.

Această prudență rece și artificială nu este întâmplătoare. Ea reflectă ideologia oficială promovată tot mai insistent la Chișinău: teoria „națiunii civice moldovenești”. O doctrină care încearcă să împace fondul cultural românesc cu existența unei identități statale separate și autonome față de România.

Cu alte cuvinte: „suntem asemănători, dar nu suntem același neam politic”.

Eurovision și mitologia geopolitică a separării

În ultimii ani, Republica Moldova și-a construit participările la Eurovision în jurul unei identități „moldovenești” hiperaccentuate: folclor local, simboluri regionale, referințe obsesive la „Moldova”, decoruri și formule estetice care insistă asupra unei presupuse unicități distincte de spațiul românesc.

Această strategie nu este inocentă. Piesa lui Satoshi, „Viva, Moldova!”, este probabil cea mai expresivă ilustrare a acestei tendințe. Construită din rap, folclor local, energie balcanică și sloganuri identitare, melodia utilizează masiv patrimoniul cultural românesc — limba română, motivele tradiționale și imaginarul basarabean — însă îl reambalează într-o formulă de afirmare a unei identități moldovenești distincte.

Cuvântul „Moldova” este repetat aproape obsesiv, ca un slogan identitar și statal. Astfel, cântecul nu transmite un mesaj antiromânesc direct, ci exprimă exact logica noului moldovenism european: apropiere culturală de România, fără asumarea unei comunități istorice și politice comune.

Ea face parte din ceea ce poate fi numit o mitologie geopolitică a separării: construirea unei identități culturale controlate, suficient de apropiate de România pentru a beneficia de patrimoniul românesc comun, dar suficient de separate pentru a bloca ideea reunificării.

În alte articole noastre  dedicate „Mitologiei geopolitice a Unirii” și conceptului de „națiune civică moldovenească” (vezi: Mitologia geopolitică a Unirii – narațiuni, frici  și manipulări  și

 „Națiunea civică moldovenească” – între vis european și amnezie identitară”, Reunirea.com, din 30 mai și  6 iunie 2025), am încercat să arăt că statalismul moldovenesc contemporan nu mai funcționează prin antiromânism brutal de tip sovietic, ci printr-o strategie mult mai sofisticată: recunoașterea parțială a românității culturale, concomitent cu blocarea transformării ei într-un proiect politic de reunificare.

Republica Moldova este astfel prezentată ca un „proiect identitar distinct”, suspendat între românitate, europenism și moștenirea sovietică.

Exact aici apare miza geopolitică reală.

Pentru că orice apropiere prea directă de România riscă să reactiveze întrebarea fundamentală: dacă limba este aceeași, cultura este aceeași, istoria este aceeași, atunci de ce există două state românești?

„Matrioșka 1812” și fabrica moldovenismului

Publicistul și militantul unionist Alecu Reniță a numit extrem de sugestiv anul 1812 „matrioșka rusească” din care au ieșit toate marile tragedii istorice și experimente identitare aplicate Basarabiei.

Actuala tensiune identitară nu poate fi înțeleasă fără anul 1812 – momentul în care Imperiul Rus a rupt Basarabia din trupul Moldovei istorice.

Din acea „matrioșkă geopolitică” au ieșit toate marile proiecte de deznaționalizare: teoria „limbii moldovenești”, „națiunea moldovenească”, sovietizarea identitară și cultivarea unei ostilități față de România. Scopul a fost mereu același: separarea românilor dintre Prut și Nistru de matricea lor națională.

URSS nu a creat doar frontiere. A încercat să creeze un alt tip de om: fără memorie istorică, fără conștiință românească și fără reflexul unității naționale.

După 1991, mulți au crezut că această inginerie identitară s-a prăbușit odată cu Uniunea Sovietică. În realitate, ea a fost reciclată într-o variantă nouă: moldovenismul „european”, mai elegant, mai sofisticat și mai occidentalizat ca limbaj, dar păstrând aceeași idee centrală – Republica Moldova trebuie să existe ca stat distinct de România.

Publicistul George Scarlat a descris această continuitate ideologică într-o formulă extrem de plastică și controversată: „Peste Prut s-a ridicat din laborator un monstru al lui Frankenstein. Este o încrucișare dintre Iosif Stalin «părinte 1» și George Soroș «părinte 2», din care a rezultat moldovenismul statalist cu mască europeană. Aceasta este ideologia comună a regimurilor de la Chișinău, indiferent dacă s-au numit Voronin, Plahotniuc sau Maia Sandu”.

Dincolo de tonul polemic al formulării, ideea centrală merită observată: după prăbușirea URSS, moldovenismul antiunionist nu a dispărut, ci s-a adaptat noului limbaj european și prooccidental.

De aici și paradoxul actual: autorități declarativ proeuropene, dar extrem de prudente atunci când apare orice simbol care ar putea sugera unitatea românească.

Votul juriului: simptom, nu accident

Tocmai de aceea, votul juriului de la Chișinău trebuie privit ca simptom al unei politici identitare, nu ca simplă eroare artistică.

Platforma Reîntregirii Naționale a formulat poate cea mai directă concluzie asupra semnificației acestui vot: „Juriul Republicii Moldova la EUROVISION a reușit, din nou, să demonstreze cât de jos poate coborî atunci când în locul competenței răbufnesc resentimentele, complexele șovine, slugărnicia și românofobia”.

Formula este dură, dar ea exprimă revolta unei părți importante a societății românești de pe ambele maluri ale Prutului, care vede în asemenea gesturi nu simple accidente culturale, ci reflexe instituționale ale unei identități moldoveniste cultivate artificial.

Faptul că publicul a oferit 12 puncte României arată adevărul profund al societății. Faptul că juriul a oferit doar 3 puncte arată reflexul instituțional al statului moldovenesc.

Această ruptură dintre societate și aparat este poate cea mai importantă lecție geopolitică a Eurovisionului din acest an. În fond, concursul de la Viena a arătat existența a două realități:

• o Basarabie românească, afectiv și cultural;

• și un aparat statal moldovenist, care încearcă să administreze această românitate fără a-i permite să devină proiect politic.

O societate mai lucidă decât propriile elite?

Mai există însă o lecție importantă a acestui Eurovision, poate chiar mai importantă decât scandalul juriului.

Ani la rând, ni s-a spus că ideea reunificării trebuie tratată cu infinită prudență, că populația Republicii Moldova ar fi prea „indoctrinată” de deceniile de propagandă moldovenistă și că orice consultare populară directă ar putea produce un rezultat negativ. Din această teamă s-a născut și obsesia permanentă a unor politicieni de a evita orice discuție serioasă despre reunificare.

Dar episodul Eurovision arată o realitate mai nuanțată și poate chiar surprinzătoare: societatea este uneori mai matură, mai lucidă și mai conștientă identitar decât propriile ei elite administrative și politice.

Publicul din Republica Moldova nu a votat „geopolitic” în sensul rece al aparatului de stat. A votat firesc, afectiv și cultural. A votat România fără complexe și fără frică. În timp ce instituțiile au încercat să administreze simbolic distanța, oamenii au exprimat spontan apropierea.

Această diferență spune poate ceva esențial despre Basarabia contemporană: propaganda moldovenistă a influențat profund aparatul birocratic și anumite elite politico-culturale, dar nu a reușit să rupă instinctul de apartenență al celei mai mari părți a societății moldovenești.

Eurovisionul nu este un referendum. Dar uneori un gest cultural spune mai mult decât zece sondaje și mai sincer decât o sută de discursuri oficiale.

Miza adevărată

Eurovisionul a trecut. Scandalul mediatic se va stinge. Dar întrebarea rămâne. Poate fi construită la infinit o identitate moldovenească separată de România folosind tocmai cultura română drept fundament?

Istoria arată că asemenea construcții artificiale rezistă doar atât timp cât sunt alimentate geopolitic. Iar aici se află marea contradicție a Republicii Moldova contemporane: statul încearcă să se legitimeze european, dar păstrează încă mecanisme identitare născute în urma raptului imperial din anul 1812.

Publicul din Republica Moldova a votat la Eurovision cu inima. Juriul a votat cu doctrina. Și poate că exact această diferență explică astăzi drama identitară a Basarabiei.

Autor: Mihai Gribincea (Sursa: Reunirea.com)