ATITUDINI | Mihai Gribincea: Diplomația occidentală și capcana conceptului de „identitate moldovenească”

Cum pot deveni declarațiile unor diplomați occidentali, fără intenție, parte a războiului informațional împotriva Republicii Moldova

Într-un articol publicat recent am încercat să arăt cum temele identitare au devenit una dintre principalele arme ale războiului informațional împotriva Republicii Limba, istoria, identitatea națională, relația cu România și chiar interpretarea trecutului nu mai reprezintă doar subiecte ale unei dezbateri academice. Ele au devenit resurse strategice exploatate sistematic pentru influențarea percepțiilor publice și modelarea opțiunilor geopolitice. Moldova (vezi: Cum sunt folosite temele identitare în războiul informațional împotriva Republicii Moldova, Reunirea,com, 25 iunie 2026).

Declarațiile recente ale ambasadorului Germaniei la Chișinău privind identitatea și limba oferă prilejul unei reflecții complementare. Ele ridică însă o întrebare mai profundă decât controversa de moment: cum se face că, uneori, chiar diplomați ai unor state occidentale ajung, fără intenție, să reactiveze teme care reprezintă de decenii unul dintre principalele instrumente ale confruntării informaționale din Republica Moldova?

Republica Moldova este probabil unul dintre puținele state europene în care o singură propoziție rostită de un ambasador despre limbă, identitate sau istorie poate genera o adevărată criză de comunicare. Nu pentru că diplomații occidentali ar urmări asemenea efecte, ci pentru că Republica Moldova rămâne una dintre puținele societăți europene în care identitatea națională, memoria istorică și opțiunile geopolitice continuă să fie strâns legate între ele și influențează profund percepția publică asupra unor asemenea subiecte.

Nu cred că explicația trebuie căutată în teorii conspiraționiste și nici în presupuse intenții ostile. Ea este, probabil, mult mai simplă. Diplomația nu se desfășoară aici într-un spațiu neutru, ci într-un adevărat ecosistem informațional disputat, în care aproape orice declarație referitoare la identitate, limbă sau istorie poate fi reinterpretată, amplificată și integrată într-o competiție a narațiunilor care durează de decenii.

 Acesta este motivul pentru care, în opinia noastră, Republica Moldova reprezintă (cât nu ar părea de ciudat) una dintre cele mai dificile destinații diplomatice din Europa. În puține state memoria istorică influențează atât de puternic prezentul, iar identitatea națională continuă să fie, simultan, o temă culturală, politică și de securitate.

Diplomația și memoria istorică

În activitatea diplomatică există o regulă nescrisă: înainte de a încerca să înțelegi politica unei țări, trebuie să-i înțelegi istoria.

Experiența acumulată în activitatea diplomatică și în misiuni internaționale desfășurate în Osetia de Sud, Abhazia, regiunea Vukovar din Croația și Timorul de Est m-a convins că există societăți în care diplomații trebuie să manifeste o prudență deosebită atunci când abordează teme precum identitatea, limba, religia sau memoria istorică.

Nu este vorba despre autocenzură și nici despre evitarea adevărului. Este vorba despre înțelegerea faptului că, în asemenea societăți, aceste teme nu sunt simple subiecte academice. Ele reprezintă adesea liniile de fractură ale societății și, în același timp, principalele ținte ale războiului informațional.

Republica Moldova face parte din această categorie. Tocmai de aceea, diplomații acreditați la Chișinău nu au nevoie doar de o bună pregătire în drept internațional, politică externă sau negocieri. Ei au nevoie și de o cunoaștere aprofundată a istoriei, a memoriei colective și a sensibilităților culturale ale societății în care își desfășoară activitatea.

O bună diplomație începe întotdeauna prin înțelegerea țării în care ești trimis. Iar această înțelegere nu poate fi obținută exclusiv din rapoarte politice, statistici economice sau analize de securitate. Ea presupune și cunoașterea proceselor istorice care au modelat identitatea societății respective.

Când simbolurile devin mesaje politice

În ultimele trei decenii au existat mai multe episoade care demonstrează cât de ușor poate apărea ruptura dintre intenția diplomatică și percepția publică. Îmi amintesc că, la sfârșitul anilor ’90, noul șef al Misiunii OSCE la Chișinău, ambasadorul american John Evans, fiind întrebat de jurnaliști care a fost primul lucru pe care l-a făcut după sosirea în Republica Moldova, a răspuns că a vizitat Muzeul Pușkin.

Probabil că intenția sa a fost exclusiv una culturală. În diplomație însă, percepția publică produce uneori efecte mai importante decât intenția autorului. Într-o societate care încerca atunci să se desprindă de moștenirea sovietică și să-și redefinească propria memorie istorică, răspunsul a fost interpretat de numeroși observatori drept un simbol nefericit.

Nu vizita în sine era problema. În orice alt stat european ea ar fi trecut aproape neobservată. La Chișinău însă, unde memoria ocupației țariste și sovietice continuă să influențeze percepția publică, simbolurile capătă adesea o semnificație politică pe care autorii lor nu o anticipează.

Acest episod ilustrează una dintre regulile fundamentale ale diplomației: într-o societate marcată de dispute identitare, simbolurile pot deveni, fără intenția autorului, mesaje politice.

Lecția ambasadorului James Pettit

Un alt episod s-a produs în 2016, când ambasadorul Statelor Unite la Chișinău, James Pettit, declara că Republica Moldova nu este România și că unirea nu reprezintă o opțiune practică.

Privite în contextul politic al momentului, afirmațiile urmăreau reafirmarea sprijinului american pentru independența și suveranitatea Republicii Moldova. Totuși, în spațiul public ele au fost interpretate de numeroși cetățeni ca o relativizare a comunității istorice, lingvistice și culturale existente între România și Republica Moldova.

Din nou, problema nu era atât intenția diplomatului, cât efectul produs într-o societate în care identitatea națională continua să reprezinte unul dintre principalele subiecte ale confruntării politice și informaționale.

Controversa provocată de declarațiile ambasadorului Germaniei

Declarațiile recente ale ambasadorului Germaniei, Hubert Knirsch, privind identitatea și limba din Republica Moldova au readus în actualitate aceeași problemă.

Cel mai probabil, intenția sa a fost aceea de a sublinia respectul pentru diversitatea opiniilor existente într-o societate democratică și pentru dreptul fiecărui cetățean de a-și defini propria identitate. Cu toate acestea, formularea utilizată a atins una dintre cele mai sensibile teme ale memoriei colective și a fost percepută de numeroși istorici, analiști și reprezentanți ai societății civile drept o relativizare a unor realități istorice și lingvistice considerate deja consacrate. Ca urmare,  în doar câteva ore, declarațiile ambasadorului au fost preluate, reinterpretate și integrate într-o dezbatere care depășea cu mult intenția inițială a autorului lor. Acesta este modul în care funcționează un ecosistem informațional disputat.

În asemenea contexte, mesajele încetează să mai aparțină exclusiv celui care le formulează. Ele intră într-un circuit public în care sunt reinterpretate, scoase din context, amplificate și utilizate pentru susținerea unor narațiuni aflate deja în competiție. 

Subliniind cele de mai sus, remarcăm că în Republica Moldova, diplomația este evaluată nu doar prin intențiile sale, ci și prin efectele pe care mesajele sale le produc într-o societate cu o memorie istorică încă puternic disputată. De aceea, actuala controversă nu ar trebui privită exclusiv prin prisma declarațiilor unui ambasador. Ea oferă prilejul unei reflecții mai ample asupra unei probleme care privește însăși practica diplomatică: cât de importantă este cunoașterea istoriei și a sensibilităților culturale ale unei societăți înainte de a te pronunța asupra temelor care definesc identitatea acesteia?

Independența statului și identitatea națională

Cred că una dintre dificultățile cu care se confruntă uneori diplomația occidentală în raport cu Republica Moldova provine din suprapunerea a două realități diferite.

Prima este existența Republicii Moldova ca stat suveran și independent, recunoscut de comunitatea internațională. A doua este identitatea istorică, lingvistică și culturală a majorității populației sale. Aceste două planuri nu sunt identice și nici nu se exclud reciproc.

Se poate susține fără nicio rezervă independența, suveranitatea și integrarea europeană a Republicii Moldova și, în același timp, se poate recunoaște că limba oficială este limba română, că patrimoniul cultural al majorității populației este comun cu cel al României și că legăturile istorice dintre cele două state reprezintă o realitate confirmată de cercetarea istorică și de evoluțiile constituționale ale Republicii Moldova, inclusiv prin jurisprudența Curții Constituționale privind raportul dintre Declarația de Independență și Constituție.

Aici apare însă una dintre dificultățile specifice diplomației occidentale.

În Europa Occidentală, statul și națiunea civică sunt adesea percepute ca realități aproape suprapuse. Statul este privit ca expresia unei comunități politice, iar identitatea civică ocupă un loc central în definirea apartenenței colective.

În Europa Centrală și de Est, evoluția istorică a fost însă diferită. Frontierele s-au modificat de numeroase ori, imperiile au dispărut, iar aceeași comunitate istorică și lingvistică a ajuns să trăiască în state diferite. În același timp, numeroase state au devenit spații de conviețuire pentru comunități istorice și culturale diverse.

Aplicarea mecanică a modelului occidental într-un asemenea context poate conduce la interpretări simplificatoare.

Europa oferă suficiente exemple care demonstrează acest lucru. Austria este un stat suveran și independent. Nimeni nu susține însă că existența statului austriac presupune existența unei limbi austriece diferite de limba germană sau a unei comunități lingvistice distincte.

Elveția reprezintă un alt exemplu relevant. Statul elvețian are o identitate civică proprie, construită în jurul instituțiilor sale democratice și al tradiției sale politice. Cu toate acestea, cetățenii elvețieni de limbă germană nu sunt considerați o națiune diferită doar pentru că aparțin unui alt stat.

Aceste exemple ilustrează un principiu simplu, dar esențial: legitimitatea unui stat independent nu depinde de construirea unei identități naționale distincte și nici de reinterpretarea trecutului.

Același principiu este valabil și în cazul Republicii Moldova.

Susținerea independenței și a integrării europene a Republicii Moldova nu presupune relativizarea adevărurilor istorice și nici punerea sub semnul întrebării a realităților lingvistice și culturale consacrate de cercetarea științifică și de cadrul constituțional al statului. Dimpotrivă, distingerea clară dintre stat și identitatea istorică a populației contribuie la consolidarea credibilității mesajului diplomatic și elimină riscul unor controverse inutile.

Diplomația într-un ecosistem informațional disputat

Această distincție devine cu atât mai importantă cu cât Republica Moldova continuă să fie unul dintre principalele spații ale confruntării informaționale din Europa de Est. În asemenea condiții, diplomații occidentali nu sunt doar observatori ai competiției dintre narațiuni. Uneori, fără intenție, ei pot deveni și actori ai acesteia.

Nu pentru că ar împărtăși obiectivele propagandei ruse și nici pentru că ar promova conștient anumite narațiuni, ci pentru că orice declarație referitoare la identitate, limbă sau istorie este imediat preluată, reinterpretată și integrată într-un ecosistem informațional deja polarizat.

În Republica Moldova, mesajele publice nu mai aparțin în întregime celui care le formulează. Ele sunt analizate, selectate, scoase din context și utilizate pentru consolidarea unor narațiuni existente.  În asemenea condiții, eficiența unui mesaj diplomatic nu depinde exclusiv de intenția autorului său. Ea depinde și de modul în care acel mesaj este recepționat și valorificat într-o societate în care identitatea continuă să reprezinte unul dintre principalele câmpuri ale confruntării informaționale.

Acesta este motivul pentru care experiența diplomatică nu poate fi redusă la cunoașterea dreptului internațional, a mecanismelor instituționale sau a negocierilor multilaterale. În activitatea diplomatică există o regulă nescrisă, dar esențială: înainte de a încerca să înțelegi politica unei țări, trebuie să-i înțelegi istoria.

Experiența diplomatică pe care am acumulat-o în misiuni mi-a confirmat de fiecare dată același lucru. Diplomații care cunosc memoria colectivă, sensibilitățile istorice și simbolurile societății în care sunt acreditați comunică mai eficient și evită mult mai ușor controversele inutile.

Republica Moldova nu face excepție.

Poate că actuala controversă oferă o lecție utilă tuturor. Nu doar diplomaților occidentali, ci și societății moldovenești.  Prima este că independența Republicii Moldova și identitatea istorică a majorității populației nu sunt concepte incompatibile.

A doua este că identitatea națională nu poate fi tratată exclusiv ca o problemă de terminologie politică, deoarece ea continuă să fie una dintre principalele ținte ale confruntării informaționale.

Iar cea de-a treia este că buna diplomație începe cu buna cunoaștere a societății în care îți desfășori activitatea. Iar în Republica Moldova aceasta presupune, înainte de toate, înțelegerea istoriei, a memoriei colective și a sensibilităților identitare care continuă să modeleze percepțiile publice. Numai astfel intențiile diplomatice pot produce efectele pe care autorii lor le urmăresc.

Dincolo de controversă: o lecție pentru diplomație

Controversa provocată de declarațiile recente ale ambasadorului Germaniei va fi, probabil, uitată peste câteva luni. Alte subiecte vor ocupa agenda publică, iar polemicile de astăzi vor fi înlocuite de altele. Problema pe care ea a scos-o însă la suprafață va rămâne.

Republica Moldova continuă să fie unul dintre cele mai sensibile spații diplomatice din Europa. Aici, istoria nu reprezintă doar obiectul cercetării academice, iar identitatea nu constituie exclusiv o temă culturală. Ambele au devenit componente ale securității naționale și, în același timp, unele dintre principalele câmpuri ale confruntării informaționale.

În asemenea condiții, diplomația nu poate fi redusă la reprezentarea intereselor propriului stat. Ea presupune și înțelegerea profundă a societății în care este exercitată.

În sfârșit, Republica Moldova nu are nevoie ca diplomații occidentali să-i confirme sau infirme identitatea cetățenilor săi. Aceasta este o chestiune care aparține istoriei, culturii, cercetării științifice și, în ultimă instanță, libertății fiecărui cetățean de a se defini pe sine. În schimb, Republica Moldova are nevoie ca partenerii săi externi să înțeleagă faptul că identitatea națională reprezintă una dintre cele mai sensibile componente ale securității sale democratice.  Că în  Republica Moldova, diplomații nu comunică doar cu instituțiile statului. Ei comunică, în fiecare zi, și cu memoria colectivă a societății. Iar o diplomație care nu înțelege această memorie riscă, chiar și atunci când este animată de cele mai bune intenții, să producă efecte diferite de cele pe care și le-a propus.

În diplomație, respectul față de istoria țării gazdă nu este un gest de curtoazie. El face parte din însăși credibilitatea mesajului diplomatic. Iar în Republica Moldova, unde identitatea continuă să fie unul dintre principalele câmpuri ale confruntării informaționale, înțelegerea acestei realități nu reprezintă doar un avantaj profesional. Ea este una dintre condițiile unei diplomații eficiente

Autor: Mihai Gribincea, fost ambasador al R. Moldova în România

Sursa: Reunirea.com