BINE DE ȘTIUT, cu Victor Tănase | Mihai Eminescu, despre cultura autentică și fundamentul spiritului românesc

Mihai Eminescu a făcut multă cultură, prin poezie și publicistică, însă cum vedea el cultura acum 150 de ani, într-o Românie care tocmai atunci când poetul venise la „Timpul” ducea un război pentru Independență? Eminescu a făcut analize prin care era foarte critic față de starea culturii, care, cât de banal ar fi, descriu și realitățile noastre.

Poetul apăra ideea unei culturi autentice, născute din realitățile românești, nu „imitate superficial din Apus”. Și nu e vorba de un naționalism mărginit, așa cum îi impută mulți, ci de un discurs prin care Eminescu încerca să evidențieze metehnele elitelor politice de atunci. Doctrina lui Eminescu era cât se poate de simplă – construcția unei societăți române moderne din interiorul comunității naționale, cu o deschidere firească spre alte culturi. Eminescu scria clar: „comunitatea de cultură cu Europa civilizată este pentru români de-o necesitate așa de absolută încât încercarea de-a o slăbi ar însemna astăzi paralizarea oricărui progres al școalelor noastre și, în genere, al statului român”.

Marele publicist aștepta de la clasa politică o abordare serioasă, nu una puerilă și docilă altor interese. „S-ar putea zice, scria Eminescu în Timpul, că aluatul din care se frământă guvernanții noștri e acea categorie de ființe fără știință de carte, care repetând fraze cosmopolite din gazete străine au creat goluri în administrații prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizației străine”. Astfel, poetul a condamnat de nenumărate ori „incapacitatea erijată în titlu de merit”, „negoțul de palavre”, „ignoranța grea ca plumbul” și „cretinismul moral”.

În pofida acestor „sforăitoare nimicuri”, Eminescu nu s-a dat bătut și chiar a încercat să găsească o cale de mijloc pentru a deschide ochii asupra importanței dezvoltării culturii pentru o proaspătă națiune. În contextul trecutului istoric al românilor, poetul a invocat ideea unei dezvoltări organice, în măsură să desăvârșească relația Orient-Occident. În 1883, Eminescu sublinia că: noi, poporul latin de confesie ortodoxă sântem în realitate elementul menit a încheia lanțul dintre Apus și Răsărit, veriga dintre legea părinților noștri, care ne leagă de Orient, și aspirațiunile noastre, care ne leagă de Occident.

În analizele sale temeinice, Eminescu preciza că adevărata cultură nu se improvizează, ci se dezvoltă încet, în legătură cu viața economică și morală a națiunii. Poetul, cu vaste cunoștințe în limbi străine, istorie, geografie, filosofie, critica dur snobismul cultural și dorința falsă de a părea moderni. A încercat să combată superficialitatea din sistemul educațional, acolo unde, după cum spunea el, întâlneai retorici goale, multe diplome și puțină cultură. „Educațiunea e cultura caracterului, cultura e educațiunea minții”, avea să spună Eminescu.

Evident că poetul avea și o abordare economică, fiind conștient că pentru dezvoltări durabile erau necesare și bugete consistente. Nu în zadar făcea precizarea că „s-au importat instituții și idei, potrivite poate cu stările de lucruri din Apus, dar nepotrivite c-un popor sărac. Cu forme goale în locul fondului nu se regenerează și nu se-ntărește o nație”.

Într-un final, îngrijorările lui Eminescu privind viitorul culturii, redat în critici constructive, a dat peste ani roade în România, această „Americă Dunăreană”, cum o mai descria poetul în articole. Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea au fost cei mai prolifici în cultura, arta și dezvoltarea spirituală a neamului românesc.