Creștinii ortodocși care țin vechiul calendarul bisericesc sărbătoresc astăzi Schimbarea la Față a Mântuitorului. Aceasta este singura zi din Postul Adormirii Maicii Domnului în care se dă dezlegare la pește și vin și este unul din cele 12 praznice împărătești de peste an.
Potrivit învățăturii creștine, prin această sărbătoare, numită în popor și Probajinile, Mântuitorul a pus bazele descoperirii sale divine, pentru că și-a arătat lumina dumnezeiască și s-a arătat ca Dumnezeu adevărat. Biserica ne amintește că minunea Schimbării la Faţă a Domnului s-a săvârșit cu puțin timp înainte de Pătimirile Sale, în anul 33, când i-a luat cu Sine pe Petru, Iacov și Ioan și au urcat împreună pe Muntele Taborului. Ucenicii au văzut fața strălucită a Mântuitorului ca soarele, iar veșmintele lui s-au făcut albe ca lumina.
„S-a schimbat la față înaintea lor, și a strălucit față Lui că soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe că lumina. Și iată, Moise și Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El și, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: «Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, voi face aici trei colibe: Ție una, lui Moise una și lui Ilie una». Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, și iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu cel iubit; pe Acesta ascultați-L». Și, auzind, ucenicii au căzut cu fața la pământ și s-au spăimântat foarte” (Matei 17, 2-6; text paralel: Marcu 9, 2-7; Luca 9, 28-36).
Scopul Schimbării la Faţă a lui Hristos a fost acela de a-i întări pe ucenici în credinţa că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, pentru ca ei să nu fie deznădăjduiți în urma evenimentelor care aveau să se întâmple în zilele următoare.
Sărbătoare este mai nouă decât celelalte praznice împărăteşti. La început, în ziua de 6/19 august se făcea aniversarea sfinţirii bisericii zidite în sec. IV de Sfânta Elena pe muntele Taborului, în locul în care Domnul S-a schimbat la Faţă.
Atât în Răsărit, cât şi în Apus, serbarea ei începe a fi menţionată în documente din prima jumătate a secolului V, de când avem cuvântări festive în cinstea ei, de la patriarhul Proclu al Constantinopolului, patriarhul Chiril al Alexandriei şi papa Leon cel Mare. O găsim indicată, de asemenea, şi într-un calendar liturgic local al Ierusalimului din secolul al VII-lea, iar în sinaxarele constantinopolitane şi în alte cărţi liturgice, apare menționată pe la începutul secolului al VIII-lea. Oricum, sărbătoarea era generalizată în tot Răsăritul până în secolul al VIII-lea, când Sfinţii Ioan Damaschinul şi Cosma de Maiuma au compus imne speciale pentru slujba din această zi.
În această zi, la biserică se aduc struguri, care se binecuvântează și se împart. Credința populară spune că în această zi are loc și despărțirea de vară, natura își schimbă înfățișarea, se răcesc apele, păsările călătoare se pregătesc să plece în țările calde, iar insectele și reptilele se ascund în pământ.
