Now Reading: De la datoriile pentru tron la războiul contra otomanilor. Revolta declanșată de Mihai Viteazul acum 432 de ani
- 01
De la datoriile pentru tron la războiul contra otomanilor. Revolta declanșată de Mihai Viteazul acum 432 de ani
De la datoriile pentru tron la războiul contra otomanilor. Revolta declanșată de Mihai Viteazul acum 432 de ani
La 13 noiembrie 1594, Mihai Viteazul declanșa revolta împotriva Imperiului Otoman, după ce Țara Românească aderase la Liga Sfântă, alianța creștină formată pentru combaterea expansiunii otomane. Primele acțiuni au vizat garnizoanele și punctele strategice controlate de otomani de la Dunăre. În același timp, domnitorul a pus capăt relațiilor cu creditorii și cămătarii turci și de alte etnii de la care împrumutase bani pentru a obține tronul Valahiei, prin întinderea unei capcane și omorârea acestora.
În ziua de 13 noiembrie, trupele muntene și ungare aflate sub comanda lui Mihai au atacat garnizoanele otomane din București. Printre victime s-au numărat și creditorii care îi finanțaseră ascensiunea la tron și care solicitau întoarcerea împrumuturilor. Potrivit relatărilor istorice, aceștia au fost chemați sub pretextul achitării datoriilor, apoi atacați și uciși. Acțiunea a vizat și garnizoana otomană.
Conflictul cu creditorii avea și o componentă financiară importantă. Mihai Viteazul ajunsese domn al Țării Românești în septembrie 1593, după ce obținuse sprijinul unor înalți demnitari otomani prin plăți și împrumuturi. Practica era răspândită în epocă. Pretendenții la domnie contractau credite de la negustori și finanțatori din Istanbul, iar sumele erau folosite pentru obținerea susținerii necesare la Poarta Otomană. Datoriile erau apoi transferate asupra noului domnitor, care trebuia să le achite din veniturile țării.
Mihai a preluat inclusiv obligațiile financiare acumulate de predecesorul său Alexandru cel Rău. Datoria totală a Țării Românești, împreună cu împrumuturile contractate pentru obținerea tronului, ar fi ajuns la aproximativ 5,8 milioane de galbeni. Suma era considerabilă în raport cu resursele economice ale Valahiei și reprezenta o presiune financiară majoră asupra domniei.
După atacurile din București, Mihai a trecut la ofensivă pe linia Dunării. Prima țintă importantă a fost Giurgiu, atacat și jefuit, fără ca domnitorul să reușească însă să cucerească cetatea. În decembrie 1594 și ianuarie 1595, trupele muntene au atacat Târgul de Floci, Hârșova și Silistra, unde se afla reședința pașei. Campaniile au fost desfășurate în timpul iernii, când operațiunile militare erau mai dificile pentru trupele otomane.
Revolta s-a extins și în Moldova, condusă atunci de Aron Vodă. Trupele acestuia, aflate sub comanda hatmanului Ștefan Răzvan și sprijinite de cazaci, au atacat pozițiile otomane din regiune. Asediul Tighinei nu a avut succes, însă Ismailul a fost cucerit și jefuit în martie 1595, iar garnizoana otomană a fost nimicită. Au urmat incursiuni în nordul Dobrogei și atacuri asupra cetăților Chilia și Cetatea Albă.
Replica otomană a venit în 1595, printr-o ofensivă desfășurată din două direcții. O armată a înaintat dinspre sud, în direcția Ruse, în timp ce trupele tătare au atacat dinspre vest, amenințând pozițiile lui Mihai. Domnitorul a reușit să învingă tătarii la Șerpătești, după care a trecut Dunărea și a atacat trupele otomane de la Ruse, incendiind orașul. Silistra a fost atacată din nou, iar operațiunile militare s-au extins spre Nicopole, Brăila, Cernavodă și Turtucaia. În martie 1595, Brăila a fost cucerită.
Conflictul a culminat în vara aceluiași an, când sultanul Murad al III-lea a trimis o armată condusă de Sinan Pașa pentru a înlătura domnia lui Mihai. La 23 august 1595, cele două armate s-au confruntat la Călugăreni. Deși inferioară numeric, oastea munteană a obținut o victorie importantă, fără ca aceasta să însemne însă înfrângerea definitivă a forțelor otomane.
Revolta din 1594 a marcat începutul unei campanii militare de amploare împotriva dominației otomane, desfășurată în Țara Românească, Moldova și de-a lungul Dunării. În același timp, conflictul a avut și o miză financiară și politică – reducerea dependenței domniei de mecanismul prin care Poarta Otomană controla numirile la conducerea Țării Românești, inclusiv prin intermediul creditelor și al datoriilor acumulate de pretendenții la tron.
