Now Reading: 427 de ani de la Bătălia de la Șelimbăr. Victoria care i-a deschis lui Mihai Viteazul drumul spre Transilvania
- 01
427 de ani de la Bătălia de la Șelimbăr. Victoria care i-a deschis lui Mihai Viteazul drumul spre Transilvania
427 de ani de la Bătălia de la Șelimbăr. Victoria care i-a deschis lui Mihai Viteazul drumul spre Transilvania
Se împlinesc 427 de ani de la renumita Bătălie de la Șelimbăr, una dintre victoriile decisive ale lui Mihai Viteazul, care i-a deschis drumul spre Transilvania. La 28 octombrie 1599, oastea domnitorului Țării Românești a învins armata principelui Andrei Báthory, iar trei zile mai târziu, la 1 noiembrie, Mihai Viteazul intra triumfător în Alba Iulia. Victoria a marcat începutul unei perioade de aproximativ 11 luni în care voievodul român a condus Transilvania, înainte de a cuceri și Moldova, în primăvara anului 1600.
Drumul spre această confruntare a fost pregătit cu multă abilitate diplomatică și militară. În toamna anului 1599, Mihai Viteazul se afla într-o situație complicată, fiind presat să renunțe la tronul Țării Românești. La 4 octombrie, principele Transilvaniei, Andrei Báthory, i-a cerut să părăsească domnia, oferindu-i posibilitatea de a traversa Transilvania spre un eventual refugiu pus la dispoziție de împăratul habsburgic Rudolf al II-lea. O cerere asemănătoare a venit și din partea lui Ieremia Movilă, domnul Moldovei, care susținea că nici polonezii, nici otomanii nu-l mai doreau pe Mihai la conducerea Țării Românești.
În loc să răspundă direct acestor presiuni, Mihai Viteazul a încercat să-și liniștească adversarii, lăsând impresia că urmărește doar găsirea unui loc de refugiu pentru el și familia sa. În paralel, a purtat negocieri cu Poarta Otomană pentru a obține confirmarea domniei și a evita un atac din spate în timpul campaniei transilvănene. Totodată, a corespondat cu Rudolf al II-lea, încercând să obțină sprijinul împăratului pentru înlăturarea lui Andrei Báthory.
Pregătirile militare au fost însoțite de măsuri menite să ascundă adevărata amploare a expediției. Mihai a împrăștiat o parte dintre mercenari prin țară, astfel încât adversarii să nu poată estima efectivele pe care le avea la dispoziție. Cronicarul maghiar Szamosközy a surprins această strategie, consemnând că domnitorul și-a răspândit oamenii prin Țara Românească într-o asemenea manieră, încât nici măcar ostașii nu știau câți sunt, pentru ca planurile sale să rămână secrete.
Din punct de vedere militar, campania a fost organizată în mai multe direcții. La Ploiești, Mihai a pregătit trei corpuri de oaste: unul de aproximativ 18.000 de oameni, destinat atacării Sibiului, altul de 10.000, care urma să înainteze spre Brașov, iar al treilea, însoțit de artilerie, urma să treacă munții sub comanda sa. În același timp, oștile din Oltenia, conduse de banul Udrea și de frații Buzești, se pregăteau să traverseze Carpații pentru a se alătura forțelor principale.
La 17 octombrie 1599, Mihai Viteazul a pornit prin pasul Buzăului. Pe 20 octombrie se afla la Prejmer, iar două zile mai târziu ajungea la Făgăraș. Andrei Báthory a fost luat prin surprindere de înaintarea oștilor muntene, întrucât, potrivit relatărilor istorice, își petrecuse o bună parte din timp cu vânătoarea, ospețele și jocurile de cărți, fără să anticipeze amploarea atacului.
La 25 octombrie, principele transilvănean i-a trimis o scrisoare lui Mihai, întrebându-l care era scopul venirii sale. Voievodul i-a răspuns ironic că își părăsise țara, așa cum îi ceruse chiar Báthory, doar că era însoțit de o suită mai numeroasă. În același timp, i-a cerut principelui să părăsească Transilvania. Andrei Báthory ar fi respins solicitarea cu dispreț, considerând că nu trebuie să se teamă de un „cioban care nu știe să se bată”.
La 26 octombrie, oștile din Oltenia s-au unit cu grosul armatei lui Mihai Viteazul. Forțele acestuia ajunseseră la aproximativ 30.000 de oameni, în timp ce armata lui Andrei Báthory număra în jur de 16.000 de soldați. Totuși, transilvănenii aveau un avantaj în privința artileriei, dispunând de aproximativ 50 de tunuri, față de cele 18 ale oștii muntene.
Confruntarea decisivă s-a dat la 28 octombrie 1599, la Șelimbăr, în apropiere de Sibiu. Andrei Báthory și-a așezat armata cu spatele spre cetatea Sibiului, unde ar fi putut să se retragă în cazul unei înfrângeri. Lupta a fost înverșunată, cu atacuri și contraatacuri succesive, iar la un moment dat părea că aripa stângă a armatei lui Mihai Viteazul va ceda.
În acel moment, voievodul a intervenit personal, așezându-se în fruntea rezervelor și aruncându-se în luptă cu mult curaj. Gestul său a contribuit la schimbarea cursului confruntării. Spre seară, armata transilvăneană s-a retras în dezordine, iar victoria a rămas de partea lui Mihai Viteazul.
Andrei Báthory a încercat să fugă spre Moldova, însă a fost prins de secui și ucis prin decapitare. Capul său a fost trimis lui Mihai Viteazul, care ar fi exclamat, impresionat: „Săracul popă!”. Potrivit relatărilor istorice, voievodul a dispus ca fostul principe să fie înmormântat cu cinste în catedrala catolică din Alba Iulia.
La 1 noiembrie 1599, la numai trei zile după victorie, Mihai Viteazul intra triumfător în Alba Iulia, centrul politic al Transilvaniei. Cucerirea principatului nu însemna însă că domnia sa era recunoscută automat de toate puterile vremii. Voievodul a trebuit să ducă o intensă campanie diplomatică pentru a justifica intervenția împotriva lui Andrei Báthory și pentru a obține recunoașterea autorității sale.
La 4 noiembrie, Mihai a trimis o scrisoare împăratului Rudolf al II-lea, prin intermediul solului Petru Grigorovici Armeanul, în care afirma că a răzbunat nestatornicia transilvănenilor și jignirile aduse Casei de Austria. Chiar a doua zi, împăratul îi scria fratelui său, arhiducele Matia, cerându-i să-i poruncească generalului Gheorghe Basta să se apropie de granița Transilvaniei cu o oaste, sub pretextul protejării hotarelor de pericolul otoman și tătar.
Corespondența imperială menționa pătrunderea prin surprindere a lui Mihai Viteazul în Transilvania, ceea ce indică faptul că voievodul nu pornise campania cu acordul prealabil al împăratului. În urma negocierilor care au urmat, Rudolf al II-lea i-a recunoscut dreptul de a guverna Transilvania în numele său, în calitate de „consilier și locțiitor al împăratului pentru Transilvania și căpitan general al oștirilor din Partium”.
Mihai Viteazul a încercat să obțină o recunoaștere și mai înaltă, solicitând, prin solii săi trimiși la Praga, să primească titlul de prinț, duce sau rege. Habsburgii nu au acceptat însă această cerere, invocând planul anterior de a-l instala în fruntea Transilvaniei pe arhiducele Maximilian, fratele împăratului. În plus, Rudolf al II-lea a trimis în principat comisari imperiali, David Ungnad și Mihail Szekely, care trebuiau să-l consilieze pe Mihai în problemele țării și să observe atitudinea stărilor transilvănene față de posibilitatea numirii unui principe habsburg.
Cu toate acestea, Mihai Viteazul s-a comportat ca un conducător efectiv al Transilvaniei. În unele documente s-a intitulat „domn al Țării Ardealului”, deși în relațiile oficiale cu împăratul nu folosea titulatura de principe al Transilvaniei. Un exemplu este actul emis la 20 aprilie 1600, la cetatea Făgărașului, în care voievodul se prezenta drept „Io Mihail voevod, cu mila lui Dumnezeu, domn a toată Țara Ardealului”. La rândul lor, nobilii reuniți în dieta Transilvaniei îl numeau „principele nostru milostiv”, iar participarea lor la adunările convocate de acesta și jurămintele de credință arătau că autoritatea sa era recunoscută în practică de o parte a elitelor țării.
În administrarea Transilvaniei, Mihai Viteazul a urmărit să păstreze instituțiile și particularitățile juridice ale principatului. Nu a încercat să impună modelul de conducere din Țara Românească, ci a continuat să guverneze cu ajutorul dietei, adunarea reprezentativă a stărilor transilvănene. În cele aproximativ 11 luni în care s-a aflat la conducerea principatului, a convocat dieta de patru ori: de două ori la Alba Iulia, o dată la Brașov și, ulterior, la Sebeș. Ultima convocare nu a mai avut rezultatul dorit, nobilimea refuzând să participe și reunindu-se la Turda, unde avea să pregătească răscoala împotriva voievodului.
Dieta se ocupa de stabilirea dărilor, de aprovizionarea armatei și de problemele curente ale țării. La prima adunare, desfășurată la Alba Iulia între 20 și 28 noiembrie 1599, orașele Cluj, Aiud și Turda au fost scutite de plata dărilor în bani și de obligația de a furniza hrană, având în vedere situația dificilă în care se aflau după efortul de război. Scutiri au fost acordate și satelor sau proprietăților agricole arse în timpul conflictului. În schimb, s-a hotărât ca sârbii și grecii care dețineau case în Transilvania sau desfășurau activități comerciale să plătească taxe în funcție de averea deținută și de mărfurile tranzacționate.
După victoria de la Șelimbăr, Mihai Viteazul și-a consolidat astfel autoritatea asupra Transilvaniei, încercând să îmbine legitimitatea politică, recunoașterea imperială și administrarea prin instituțiile existente. În primăvara anului 1600, și-a îndreptat atenția spre Moldova, pe care a cucerit-o în luna mai. Pentru o scurtă perioadă, cele trei țări românești – Valahia, Ardeal și Moldova – s-au aflat sub conducerea aceluiași domnitor, moment rămas în istorie drept prima unire politică realizată de Mihai Viteazul.
