În anii 2000, am fost la Moscova, împreună cu un prieten român de la Timișoara, medic. M-a rugat să-l însoțesc, deoarece voia să viziteze o expoziție de echipamente medicale, respectiv, avea nevoie de cineva care cunoaște limba rusă, să-l ajute. Se întâmpla la începutul lunii ianuarie, exact în perioada sărbătorilor de iarnă, inclusiv de Crăciunul pe stil vechi.
Am stat câteva zile acolo, timp în care am cutreierat Moscova în lung și în lat și am vizitat cam tot ce era de vizitat. Și, cum se obișnuiește la Timișoara, dar și în toată România, în dimineața de 7 ianuarie, de Crăciun, am hotărât să mergem să ascultăm Sfânta Liturghie.
Aproape de locul unde eram cazați era o biserică mare și frumoasă, cu cupolele aurite, așa că am decis să ne oprim acolo. Când am intrat, primul lucru pe care l-am trăit a fost o stare de ezitare. Am crezut că am încurcat zilele. Asta deoarece sfântul lăcaș era aproape gol. Vreo 20 de bătrânele, nu mai mult, erau în biserică, unele sărutând icoanele, altele stând așezate pe scaunele din colțuri.
Era sărbătoarea Nașterii Domnului, cel mai important praznic ortodox! Prietenul meu român m-a rugat să ascult atent și să-i confirm că asistăm la Slujba de Crăciun. Da, era Slujba de Crăciun.
Am înțeles de ce se miră așa: la Timișoara, dar și în toată România, cel puțin în zilele de mare sărbătoare, bisericile sunt pline de oameni. Uneori, din lipsă de spațiu, foarte multă lume rămâne afară și ascultă slujba prin boxele instalate în interior, iar preoții ies periodic la ei și-i binecuvântează…
Nu spun aceste lucruri ca să-mi bat joc. Ca ortodox, ceea ce am văzut la Moscova mă întristează. Pe de altă parte, este un detaliu din interiorul Bisericii Ortodoxe Ruse, pe care prea puțini din exterior îl cunosc. Din afară, ea arată cea mai mare și impozantă biserică ortodoxă din lume, în interior însă e… goală.
Și ca să nu spuneți că sunt subiectiv și că ceea ce am văzut eu și prietenul meu atunci nu este neapărat reprezentativ, vedeți o analiză făcută de Vlad Cubreacov, care arată prin cifre exacte cum stau lucrurile.
Iar faptul că bisericile noastre, care au fost subordonate cu forța Patriarhiei Ruse, sunt cu mult mai vii decât cele rusești nu este meritul „spiritualității lumii ruse”. Este ceva specific ortodocșilor din acest spațiu. Moscova doar profită de ei, pentru a crea aparențe și a-și justifica ocupația, canonică inclusiv.
Cu cât mai repede vom înțelege aceste lucruri, cu atât mai repede vom reveni la normalitate. Iar normalitatea în acest caz e întoarcerea la Biserica-mamă. Care-i românească, prieteni!
