
„Limba a sărăcit!”, auzim tot mai des în ultimii ani. Nu e deloc așa, au sărăcit în exprimare cei pe care „societatea modernă” ni-i descrie drept decidenți: politicieni, funcționari, activiștii de pe rețele cu titulatura de „influenceri”, oameni de afaceri și chiar actori, artiști și jurnaliști cu patalama.
Există, din fericire, încă locuri și țări în care cuvântul public este tratat cu o anumită solemnitate, în care un demnitar știe că funcția pe care o ocupă îl obligă nu doar la decizii, ci și la o anumită ținută a discursului și disciplină a exprimării. La noi, însă, lucrurile au luat-o pe o pantă cu totul diferită. În spațiul politic de la Chișinău, cuvintele par să fi pierdut din greutate, frazele din arhitectură, iar discursul din orice urmă de eleganță.
Cândva, un demnitar era așteptat să vorbească pe măsura funcției sale. Nu i se cerea să fie un orator desăvârșit, nici să-și împodobească fiecare frază cu metafore, dar exista o anumită așteptare – să aibă vocabular, să-și ordoneze gândurile, să știe să construiască o idee și să o ducă până la capăt. Astăzi, prea des avem în față o succesiune de exclamații, intonații dezordonate, interjecții, formule repetitive și cuvinte care par alese în grabă, de parcă vorbitorul ar fi fost prins nepregătit chiar de propriul său discurs.
Noile generații de politicieni au adus cu ele o anumită uniformizare a exprimării. Mulți cunosc limbi străine, dar le vorbesc pe toate ca dintr-un caiet cu liniuțe de la școală, cu un vocabular restrâns și cu aceleași verbe de serviciu. Româna, engleza, franceza sau orice altă limbă par să fi fost reduse la un instrument de transmitere rapidă a mesajelor, nu la un spațiu în care ideile pot căpăta formă, nuanță și precizie. E un fel de limbaj de internet-cafe, al celor care au învățat să tasteze repede, fără a-și duce gândul până la capăt.
Dacă ne întoarcem un secol în urmă, vom găsi alte repere ale exprimării publice, perpetuată, într-o formă contemporană, și de o gardă cultă de politicieni din legislaturile anilor 90 și 2000. Cât de straniu ar suna, chiar și clasa politică a agrarienilor, cu acel amestec de limbaj tehnic și nomenclaturist, regionalisme și arhaisme, îți oferea o anumită particularitate. Evident, fără a fi luat drept model. Totuși, puteai recunoaște un stil, o proveniență.
Astăzi, diversitatea a fost înlocuită de o monotonie aproape mecanică. De la o tribună la alta, de la un studio TV la altul, auzim aceleași construcții, aceleași formule de umplutură. Discursul a devenit ca un costum scos în serie sau ca o cămașă cu mâneci scurte ale funcționarilor comuniști purtată sub sacou, umflată fără măsură și cu o croială dezgustătoare.
Acest joc al simplității, promovat activ în ultimele decenii, în conferințe „motivaționale”, în seminare ONG-iste, înțeles greșit de grupuri întregi de politicieni tineri, ne va costa scump pentru următoarele decenii. Nu simplitatea este problema. Simplitatea este, uneori, cea mai înaltă formă a eleganței. Un gând limpede nu are nevoie de cuvinte complicate, după cum o idee puternică nu trebuie îmbrăcată într-o țesătură luxoasă lexicală. Dar între simplitate și sărăcie este o distanță pe care mulți au început să o ignore. Între limbajul accesibil și cel neglijent există o graniță. Iar între o conversație familiară și un discurs instituțional există un context care trebuie înțeles și respectat.
La început, această libertate părea atrăgătoare. Politicianul care vorbea fără protocol, fără fraze lungi și fără aerul solemn al instituției părea mai apropiat de oameni. Numai că libertatea a devenit, treptat, dezordine. A dispărut acea cenzură interioară care să-i avertizeze pe mulți că nu orice formulare este potrivită oriunde. Cândva exista sentimentul că într-o sală de ședințe, într-un interviu sau la tribuna Parlamentului nu poți vorbi chiar ca la o masă între amici. Nu era neapărat snobism, ci o formă de respect față de interlocutor și față de locul în care te afli. Astăzi, această familiaritate a devenit universală. Toate împrejurările par să ceară aceeași vorbire, de parcă diferența dintre o discuție privată și un discurs public ar fi dispărut.
Avem o cultură politică bazată pe platformele de socializare, adică o transformare a comunicării politice sub influența rețelelor. Mesajele sunt scurtate, simplificate și adaptate pentru consumul rapid. Discursul politicienilor moderni este emoțional, repetitiv și foarte simplu, cu formule elementare și propoziții scurte. Discursul de mahala este calea comodă a acelor politicieni care poate nu au avut suficiente modele și suficientă educație. Ei nu mai încearcă să ridice nivelul conversației publice, iar în această competiție, limbajul devine prima victimă.
Cel mai des, acest limbaj poate fi observat în timp ce politicienii noștri sunt stresați, când întrebările devin incomode și răspunsurile trebuie construite pe loc, repede. Ei nu vorbesc atunci din cunoștințe (pe care mulți nici nu le au), ci din deprinderile pe care și le-au format. Revin la formulele lor, la cuvintele parazitare, la aceleași construcții pe care le folosesc în fiecare zi. În loc să numească lucrurile precis, le învârt în jurul unor clișee. Discursul public devine astfel o oglindă a felului în care s-au obișnuit să gândească și să comunice.
Așa cum medicul poate găsi, în urma examinării limbii, indicii despre starea organismului, și limba, ca instrument al comunicării, poate trăda anumite carențe din interior. Nu este vorba despre o boală a limbii române, ci despre una a exercițiului intelectual al politicienilor. Limba rămâne acolo, întreagă, cu toate bogățiile ei, cu toate nuanțele păstrate în cărți, în scrierile marilor autori și în lucrările celor care au modelat-o. Nu limba s-a retras din ei, ci ei s-au îndepărtat de ea.
Când vine vorba despre limbaj și gândire, mulți se comportă ca și cum totul ar trebui să vină de la sine. Au impresia că dacă româna este limba lor maternă, nu mai au nimic de învățat despre ea. Dar limba maternă nu este o diplomă pe care o primești la naștere și pe care o păstrezi intactă toată viața. Este un instrument care se cultivă, se ascute și se îmbogățește.
În spatele acestei sărăciri se află, în bună măsură, și absența lecturii. Nu este obligatoriu ca fiecare politician, funcționar sau om de afaceri să fie un cititor de literatură clasică. Dar este necesar să citească. Cărți, studii, analize, texte de specialitate, materiale care îi pun mintea la lucru și îi lărgesc vocabularul. Lectura nu trebuie să-i transforme în oameni care recită citate la fiecare ocazie, ci în oameni care au de unde alege atunci când vor să formuleze o idee. Cuvintele sunt instrumente, iar cine nu-și îmbogățește instrumentarul (Kitul, cum e la modă) ajunge să folosească mereu aceeași unealtă, indiferent de lucrarea pe care o are de făcut.
Chiar și în mediul online poți găsi texte care te învață cum să construiești un argument, cum să ordonezi o idee, cum să o faci inteligibilă și memorabilă. Ideea poate fi una banală, dar forma în care este așezată îi poate da forță.
Limba a trecut prin multe transformări de-a lungul istoriei și a supraviețuit. Problema este că discursul public a abandonat diversitatea stilistică, precizia și disciplina. A devenit mai agresiv, mai grăbit și mai sărac în nuanțe. Iar atunci când cei care ocupă funcții publice nu mai simt nevoia să-și pregătească discursul, să-și aleagă cuvintele și să-și ordoneze gândurile, efectul nu se oprește la microfon. El se răspândește în felul în care societatea întreagă ajunge să comunice.
Vom ajunge să trăim în comunități în care oamenii vorbesc mult, dar spun tot mai puțin, în care cuvintele se înmulțesc, însă ideile se împuținează. Vom avea un analfabetism funcțional dublat de unul discursiv, unul care ne împiedică să înțelegem lumea și altul care ne împiedică să o explicăm.
Limba română va rămâne. Va continua să existe în cărți, în opere, în memoria celor care au îmbogățit-o. Din fericire avem o gardă mai veche și una mai tânără, care se mențin pe acest liant al limbii naturale. Temerea este să nu fie umbriți de cei care nu vor mai ști niciodată să se ridice la înălțimea ei.