IN MEMORIAM | Andrei Țurcanu: Vremea va șterge multe, lăsând în prim plan doar opera lui Ion Druță

Câteva decenii la rând, Ion Druță a fost pentru moldovenii din stânga Prutului întruchiparea supremă a spiritului național autohton. Firește, românesc, dar niciodată numit cu numele său adevărat aflat sub o totală interdicție oficială.

Dincolo de lirismul moldovenesc, cu inflexiuni de melancolie slavă, venite în scrierile druțiene prin filiera prozei lui Gogol și Cehov, pe inocenții cititori basarabeni, fără acces la marea literatură română, i-a fascinat și un anume caracter îndărătnic al personajelor sale, opoziția lor surdă față de normele morale și cutumele de conviețuire sovietice.

Nu era o opoziție față de sistem, de altfel, imposibilă în cadrul cenzurii labirintice, supraetajate de atunci. Era, mai degrabă, un fel de a confirma cu încăpățânare existența unui norod pe cale să rămână fără grai și să se topească în substanța omogenă de „popor sovietic”, o mărturie a existenței sale cu demnitate printre celelalte neamuri din țarcul URSS.

La toate acestea, prestigiul de stâlp al națiunii al lui Druță a fost susținut și de dușmănia pe care i-a purtat-o de-a lungul anilor primul secretar al comuniștilor din RSSM, Ivan Bodiul. Din gelozie față de autoritatea scriitorului, dar și din ura față de orice manifestare a spiritului național, pe care din râvna de a plăcea Moscovei o identifica mereu cu naționalismul, acesta l-a șicanat în tot felul cu interdicții de publicare, campanii de presă și reclamații la Centru.

Deși încleștările dintre ei au avut mai mult caracterul unei hâre istovitoare (cred, pentru ambele părți, Druță având deja la Moscova un statut special de vitrină a unui neam din „marea frăție de popoare sovietice”), rezonanța lor în rândul intelectualității, dar și al simplilor cititori basarabeni a fost uriașă, fascinantă.

În 1988, când Druță a revenit acasă în electorala pentru Sovietul Suprem al URSS, această revenire s-a transformat, firesc, într-un ceremonial național. A fost momentul de vârf al unei spontane manifestări de recunoștință și evlavie populară. Unele localități l-au întâmpinat cu lăicere așternute de la marginea satului până-n altarul bisericii.

În marea politică a URSS, cariera lui Ion Druță a culminat cu prezența sa, alături de liderul sovietic Mihail Gorbaciov, la întâlnirea de la Malta din 1989 cu George Bush. Democratizarea de mai târziu a ridicat (și a coborât) noi lideri naționali. Scrierile lui Druță au fost publicate și în România, bucurându-se, la apariție, de o receptare entuziastă.

Scriitorul este ales membru de onoare al Academiei Române. Dar toate aceste triumfuri nu mai au aerul de exclusivitate de odinioară. Membri de onoare sunt și Mihai Cimpoi, și… Valeriu Matei.

În R. Moldova, după 1990, Druță devine un argument de prestigiu în luptele diferitelor grupări ale fostei nomenclaturi de partid din vârful puterii, care, în scopurile lor politicianiste, se întrec în a-i susține UNICITATEA exclusivă, răsfățându-l cu toate onorurile posibile și imposibile.

Flatat de aceste atenții, luând partea unora sau altora, el tot mai mult este atras în jocurile politicianiste de la Chișinău. Rolul de apostol al neamului cu funcție de arbitru care mustră, pune întrebări, atrage atenția, cere imperios răspunsuri, indică soluții „salvatoare” îl captează definitiv.

Or, nici societatea, nici actorii politici cu interesele lor schimbătoare nu mai suportă dictatul „apostolic”. Întâmplarea a făcut că prima mare acțiune girată de prezența oblăduitoare a lui Ion Druță a fost o adunare republicană cu genericul „Casa noastră comună – Moldova”, la care Președintele Snegur, aflat în mare ceartă cu „frontiștii” din Parlament, a vrut să-i atragă pe agrarieni de partea sa. Rezultatul a fost ruptura pe o bună bucată de timp a Președintelui de partida națională din societate și ridicarea în contra scriitorului, până nu demult adulat, a intelectualității din Moldova, adică a acelei categorii de cititori pe care s-a menținut autoritatea sa de lider național informal.

În vâltoarea polemicilor și învinuirilor, de o parte și de alta, Druță, supărat pe admiratorii și susținătorii de decenii întorși împotriva lui, sare calul și, într-un mod regretabil pentru o persoană publică de calibrul său, se dedă unor aprecieri, declarații și învinuiri, amintind prea mult, în problemele identitare, în cele ce țin de România și de românism, etichetările și atitudinile dușmanilor săi de mai ieri.

A fost pentru el o greșeală fatală. Cuvântul său încă mai trăgea greu la cântar și declarații de genul acesta nu se uită și nu se iartă ușor.

Cu timpul, războaiele s-au potolit. Dar scriitorul, cu o autoritate publică deja șifonată, fără solicitare politică din partea noilor granguri din politica moldovenească, s-a însingurat într-o autoizolare la Moscova, aruncând din când în când în spațiul public unele texte în care se resimte un vag gust de cucută.

Din acele confruntări impulsive, cu împroșcări violente de otrăvuri, și în societate a rămas să dăinuie imaginea unui Druță care, într-un moment istoric decisiv pentru neamul său, a trădat.

Vremea, sunt sigur, va șterge multe, lăsând în prim plan doar opera sa. Iar aici durabilă va rămâne insistența cu care un neam dă de știre lumii de existența sa. Și dacă acest neam, această frântură de popor mai răspunde și azi la apelul istoriei cu ESTE! e și aportul și meritul lui Ion Druță.

Lumină lină și aibă-l Dumnezeu în paza Sa!

Autor: Andrei ȚURCANU, scriitor, critic literar

Distribuie acest articol

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Urmărește ZIUA și pe...

Știrile ZIUA pe Telegram