IN MEMORIAM | Prin umorul său, Gheorghe Urschi ne-a arătat, de fapt, cât de triști suntem

George IOSIP

Gheorghe Urschi nu a fost doar umorist. Umorul său fin și delicat a fost doar ambalajul. În filmele pe care le-a făcut, în spectacolele pe care le-a pus în scenă, în monologurile sau sketch-urile pe care le-a povestit cu atâta talent și dedicație s-a ascuns multă durere și multă dramă. Prea multă. 

A fost infinit mai profund decât au înțeles cei mulți. Au fost glume amare despre marile și apăsătoarele tragedii ale românilor din Basarabia. A presărat cu umor peste schingiuirea limbii române, peste deznaționalizare, peste neputința umană, peste prostia și lăcomia clasei politice. Doar să ne facă să pricepem măcar ceva. Am înțeles ceva? Prea puțin. 

După ce boala l-a țintuit în scaunul cu rotile, a asistat tăcut cum tot ceea ce a încercat să cârpească prin comedia lui amăruie alții destrămau la loc. 

A încercat să ne facă să înțelegem prin glume cât de triști suntem. Alături de Ion și Doina Aldea Teodorovici, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Sulac și mulți alții a ținut în viață, în sărăcia și mocirla anilor 90 și 2000, suflul românesc din stânga Prutului. A fost unul dintre stâlpii rezistenței antisovietice și anticomuniste. A făcut-o cu mari eforturi și cu mari sacrificii. De asta a fost atât de mare. De aceea îi datorăm atâtea. 

Dumnezeu să te ierte, maestre! Și iartă-ne și tu pe noi.