105 ani de la semnarea la Paris a tratatului privind recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu România

Acum 105 ani, în 28 octombrie 1920, la Paris se consemna un rezultat notabil al Conferinței de Pace din capitala Franței, începută un an mai devreme, în parte ce ține de suveranitatea și integritatea teritorială a României. Printr-un tratat, puterile aliate, care formau forța militară învingătoare în Primul Război Mondial, recunoșteau oficial Unirea Basarabiei cu România, act adoptat încă în 27 martie 1918 de către Sfatul Țării de la Chișinău.

Conceput în spiritul Societăţii Naţiunilor, precursoare a ONU, tratatul sublinia la articolul 1: „Înaltele Părţi contractante recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între actuala frontieră a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura de vărsare până la punctual unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi hotar”. În articolul 9 se preciza că Rusia este invitată să adere la acest tratat „îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de Puterile contractante”.

Tratatul era semnat de Marea Britanie, Franţa, Italia, şi, bineînţeles, România. Japonia şi-a pus semnătura pe acest document cu două zile întârziere, fiindcă reprezentantul nipon era la Bruxelles. A fost ratificat mai târziu, în mai 1922, de către Anglia, în mai 1924 de Franţa şi în martie 1927 de Italia. Japonia nu şi-a respectat însă angajamentul, pe fondul înţelegerii sovieto-nipone din 1925, cu privire la insula Sahalin, când japonezii se obligau, printr-un acord secret, să nu ratifice tratatul referitor la Basarabia.

Evident, Rusia Sovietică nu a recunoscut acest tratat şi a încercat să-i minimalizeze forţa juridică în toată perioada interbelică. Negocierile bilaterale cu sovieticii nu aveau un caracter oficial, dar testau disponibilitatea sovieticilor la concesii.

Tratativele româno-sovietice cunosc mai multe etape. La Varşovia, în 1921, la Genova, în 1922, şi Viena, în 1924, dar fără a se înregistra progrese semnificative în sensul recunoaşterilor propuse de România. Oricum, Uniunea Sovietică nu a acceptat niciodată apartenenţa teritoriului dintre Prut şi Nistru la România. Dorinţa lui Nicolae Titulescu de a relua relaţiile diplomatice cu Uniunea Sovietică şi de a semna unui pact de asistenţă mutuală cu sovieticii, care să conţină recunoaşterea Basarabiei ca parte componentă a statului român, a eşuat în mod previzibil.

După niște negocieri cu ministrul de Externe al URSS, Maxim Litvinov, la 21 iulie 1936, se perfecta un protocol care prefaţa pactul de asistenţă mutuală şi care indica, de patru ori, că frontiera între cele două state este pe Nistru. Litvinov nu avea însă mandat din partea guvernului sovietic şi a amânat semnarea pactului. Efortul lui Titulescu de a încheia un pact de neagresiune cu URSS l-a costat demiterea din fruntea Ministerului de Externe, pe fondul unor grave acuzații formulate de liderii formaţiunilor de dreapta din acea perioadă.