153 de ani de la moartea lui Avram Iancu, „Crăișorul Munților” care a luptat pentru libertățile românilor ardeleni

Românii îi aduc azi un omagiu revoluționarului Avram Iancu, supranumit și „Crăișorul Munților, care la Revoluția din 1848-1849 a luptat pentru libertățile românilor ardeleni în contextul în care Regatul Ungariei se pregătea să instaureze administrare directă în Transilvania, fără politici pentru respectarea drepturilor românilor. Acum 153 de ani, în 10 septembrie 1872, Avram Iancu se stingea la vârsta de 48 de ani.

Avram Iancu era fiul unui jude domenial, adică administrator fiscal, o funcţie importantă pe plan local la vremea aceea. Situaţia materială mult superioară majorităţii românilor i-a permis să urmeze şcoli la Abrud şi Cluj. După ce a urmat dreptul la Cluj, a fost cancelist, adică funcţionar subordonat protonotarului, la Tabla regească din Târgu Mureş, o instanţă superioară de judecată din Transilvania. Cancelistul urma de fapt o perioadă de practică în sistemul judecătoresc necesară pentru pregătirea examenului de avocat. La 24 de ani, în primăvara anului 1848, a luat deja examenul de avocat. 

Implicat în revoluția de la 1848, a fost conducătorul de fapt al Țării Moților, supranumit „Crăișorul Munților”, din anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare.

Românii s-au opus revoluţiei maghiare deoarece guvernul revoluţionar a decis unirea Transilvaniei cu Ungaria şi mai ales, pentru că nu a adoptat o politică democratică faţă de minorităţi. Lipsa unui program coerent de recunoaştere a minorităţilor naţionale în noua Ungarie a determinat reacţia românilor.

În toamna anului 1848, acolo unde a fost posibil, românii au schimbat regimul revoluţionar maghiar cu unul românesc. Nu au permis ungurilor să instaureze o administraţie ungurească în Munţii Apuseni, singura regiune din Transilvania ce a rezistat presiunii militare maghiare. Românii s-au organizat după principiile autoguvernării, şi-au înarmat propria armată, adică au apelat în parte la instrumentarul general revoluţionar. 

În 1848, Iancu nu se implică prin discursuri incitante la adunările românilor. Deşi încă observator inactiv în comparaţie cu alţi colegi ai săi cancelişti, era considerat un potenţial pericol de către autorităţi, probabil datorită pregătirii sale juridice şi relaţiilor sale cu ceilalţi lideri români.

Avram Iancu s-a remarcat cu ocazia organizării primei adunări a românilor la Blaj, în 30 aprilie 1848. Discursul său a fost moderat, îndemnându-i pe români să îşi îndeplinească sarcinile iobăgeşti cu punctualitate până când Dieta Transilvaniei urma să decidă ameliorarea situaţiei ţăranilor. Dacă în privinţa transformărilor sociale promovate de revoluţie a fost mai rezervat, Iancu a avut o atitudine fermă faţă de drepturile politice ale românilor, scrie istoricul român Marius Diaconescu.  

Constrâns de situaţia militară, împăratul a acceptat unirea Transilvaniei cu Ungaria şi a subordonat toată armata din Transilvania, inclusiv regimentele româneşti, noilor autorităţi. În Munţii Apuseni moţii s-au organizat militar sub conducerea lui Avram Iancu, devenind astfel al treilea centru de putere românească în Transilvania, alături de regimentele grănicereşti.

După ocuparea Transilvaniei de către armata maghiară, structurile politice ale românilor au fost desfiinţate. O parte a liderilor români au fost ucişi, iar alţii s-au refugiat împreună cu armata austriacă peste munţi, în Ţara Românească. Doar regiunea Munţilor Apuseni a rămas sub autoritate românească, nefiind cucerită de unguri. Moţii înarmaţi, organizaţi sub conducerea lui Avram Iancu, au reuşit să reziste.

După ce revoluţia maghiară fost înfrântă cu ajutorul Rusiei, trupele româneşti din Apuseni au fost dezarmate. Iancu a stat mai multe luni la Viena în 1849. Aşteptările sale faţă de răsplata împăratului pentru ajutorul dat de românii ardeleni armatei austriece împotriva ungurilor au fost mult mai mari decât putea să ofere Casa imperială.

În 1852, împăratul Franz Josef a efectuat o vizită în Transilvania, inclusiv în Țara Moților unde trebuia să se vadă și cu Avram Iancu, însă, din motive neclare, întâlnirea nu a mai avut loc. Cu altă ocazie, împăratul a vrut să îl decoreze pentru meritele din timpul războiului cu revoluţionarii maghiari. Avram Iancu, nemulţumit că nu s-au respectat promisiunile făcute românilor, a refuzat să primească decoraţia.

Dezamăgit de nerespectarea promisiunilor făcute de austrieci în timpul contrarevoluţiei, Iancu nu s-a implicat în viaţa politică, deşi anumite oportunităţi au apărut pentru români după 1851. Abil în organizarea militară şi bun orator, în ciuda pregătirii sale juridice, Iancu nu excela ca politician şi diplomat.

După încheierea agitaţiilor postrevoluţionare, Avram Iancu a profesat o vreme ca avocat. Sfârşitul vieţii sale este obscur. Se spune despre el că în ultimii ani de viaţă perinda prin cârciumi într-o fază dificilă de alienare mintală. Era tratat cu respect de contemporani, fiind considerat un simbol al revoluţiei şi al luptei naţionale româneşti.

Autorităţile nu au încetat să îl monitorizeze şi să îi urmărească acţiunile cu mare atenţie, mai ales din pricina potenţialului de a provoca agitaţii publice. La moartea sa, în 10 septmbrie 1872, la Hunedoara, poliţia secretă maghiară a avut ordine clare de la Budapesta să se infiltreze printre oamenii care îl conduc pe ultimul drum, pentru a urmări starea de spirit a românilor. Erau vizaţi liderii politici români şi oaspeţii de peste Carpaţi. Ungurii erau conştienţi de valoarea titanului printre românii ardeleni. Chiar decedat, Avram Iancu le dădea fiori ungurilor.