169 de ani de la semnarea Tratatul de Pace de la Paris, acordul care a impulsionat idealul unificării principatelor române

Acum 169 de ani, în 18 martie 1856, la Paris era semnat un tratat crucial după încheierea Războiului Crimeii în care Rusia Țaristă a fost învinsă de Imperiul Otoman, susținut de marile puteri europene, printre care Franța și Marea Britanie. Tratatul includea un capitol important dedicat Moldovei și Valahiei, care anula influența și protectoratul Rusiei asupra principatelor române, care a durat 25 de ani, însă cu menținerea unei suzeranități otomane. Chiar și așa, momentul a fost unul extrem de favorabil pentru ulterioarele acțiuni decisive pentru Unirea de la 1859.

Tratatul de Pace de la Paris a fost semnat în urma unui congres din capitala Imperiului Francez care a durat timp de o lună după terminarea războiului Crimeii (1853 – 1856). Documentul a fost negociat de șapte puteri europene. Este vorba de Imperiul Otoman și aliații săi din perioada conflagrației – Imperiul Francez, Marea Britanie și Regatul Piemontului și Sardiniei, dar și de perdantul războiului, Impreiul Rus, și alte două puteri europene – Imperiul Austriac și Prusia.

Scopul tratatului fusese atins pentru următorul sfert de secol, prin oprirea expansiunii ruse în Balcani, care era tot mai cointeresată de a-și impune hegemonia în aceste părți europene, în special după slăbirea treptată a Imperiului Otoman.

Astfel, în problema principatelor, curților domnești de la București și de la Iași li s-a permis să-și decidă singure soarta în cadrul divanurilor, iar marile puteri europene au oferit Moldovei și Valahiei o garanție colectivă.

Cel mai mare promotor al intereselor românești a fost Franța, care, pe lângă strategia oficială de a permite națiunilor să-și decidă singură soarta, imperiul lui Napoleon al III-lea avea un scop pragmatic de a deveni putere continentală, iar unirea principatelor era și un pretext în rivalitatea dintre Franța și Imperiul Habsburgic.

Așadar, Tratatul de Pace de la Paris desființa protectoratul rusesc și oferea posibilitatea principatelor dunărene să-și asigure ordinea internă printr-o armată națională. Pe plan extern, însă, din cauza suzeranității otomane, nu putea avea o politică proprie.

Totuși, o victorie importantă a fost alungarea Rusiei de la gurile Dunării prin retrocedarea Moldovei a sud-estului Basarabiei, teritoriu care revenise țării după 44 de ani de la anexarea de către Imperiul Rus. Este vorba despre județele Cahul, Bolgrad și Ismail. De la nord la sud, acest teritoriu se întindea de la actualul sat Cotul Morii din raionul Hâncești până la Chilia. Iar spre est de la Lacul Burnas de lângă Tuzla, localitate aflată acum în Ucraina, și până la Prut.

În urma acestui tratat, de exemplu, după aproape patru secole, o țară românească, în acest caz Moldova, a avut din nou ieșire la Marea Neagră, pe o porțiune de aproximativ 100 de kilometri, de la Vâlcov până la Tuzla. Ce-i drept, fără mari sau chiar deloc oportunități de promovare a navigației comerciale. Amintim că Dobrogea, în continuare, era sub administrație directă otomană.

Cele trei județe nu au ajuns însă să se bucure de proclamarea independenței României, după Războiul ruso-turc din 1877-1878, în urma căruia se face un schimb a două provincii românești. În cadrul tratatelor și negocierilor de după război, inclusiv cu vestitul cancelar german Bismarck, Dobrogea, luată deja de la otomani, a fost pusă pe masa discuțiilor şi a fost cedată României. În urma unor scheme de culise, însă, țara s-a trezit că pierde cele trei judeţe din sudul Basarabiei la insistențele făcute de Imperiul Țarist, care nu putea accepta că pierde ieșirea la Dunăre. Clasa politică de la București a acceptat cu greu noua realitate, însă treptat și-a dat seama că din punct de vedere economic noua provincie, Dobrogea, a adus mai multe beneficii.