337 de ani de la începutul domniei lui Constantin Brâncoveanu, unul dintre cei mai bogați și iscusiți voievozi ai Țării Românești

Acum 337 de ani, în 29 octombrie 1688, pe tronul Țării Românești, la vârsta de 34 de ani, urca Constantin Brâncoveanu, un protector al artelor și culturii și unul dintre cei mai înstăriți și iscusiți voievozi ai Valahiei.

A acces la tron după moartea lui Șerban Cantacuzino, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, lăsând în urmă un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic care-i poartă numele.

Constantin Brâncoveanu s-a născut în 1654, într-o familie de neam ales, unul dintre frații mamei sale – Șerban Cantacuzino – fiind domnitor al Țării Românești. A fost crescut de un unchi de-al său, Constantin Cantacuzino, care s-a îngrijit să primească o bună educație, astfel că tânărul a învățat, printre altele, greaca, latina și slavona. A avut, de-a lungul timpului, funcții publice importante care l-au pregătit, într-un fel, pentru a-și conduce țara.

Avea 34 de ani când – la rugămintea boierilor – a urcat pe tron. A condus țara între 1688 și 1714, într-o vreme în care conducătorii se schimbau cam o dată la trei ani. Cei peste 25 de ani de domnie au adus echilibru și statornicie într-o țară „supervizată” din punct de vedere politic de către turci.

În tot acest timp, a înființat școli și biblioteci, a tipărit cărți, a construit mănăstiri și palate. A creat un stil de arhitectură original, numit stilul brâncovenesc sau stilul românesc.

Lui i se datorează înființarea în 1694, la Mănăstirea „Sfântul Sava” din București, a Academiei Domnești, „strămoașa” Universității din capitală. Instituția a fost construită mai apoi în centrul Bucureștiului exact în locul vechiului lăcaș.

Multe mănăstiri și biserici brâncovenești dăinuie până astăzi. Printre ele se numără Mănăstirea Hurezi din județul Vâlcea, Mănăstirea Sâmbăta de Sus, din Făgăraș, sau Biserica „Sfântul Gheorghe Nou” din București.

Turcii, care aveau influență în Țara Românească, l-au recunoscut domn pe viață, dar tot ei l-au destituit, acuzându-l de trădare și de alianțe cu habsburgii și rușii, dușmanii lor. Unii dintre cei care l-au pârât îi erau rude și îi susținuseră accesul la tron.

Domnitorul a fost arestat de otomani cu aproape cinci luni înainte de moarte. Brâncoveanu a înțeles că era victima unor uneltiri, dar nu a protestat nicicum. În locul lui, a fost numit finul său. Constantin Brâncoveanu, doamna Maria, copiii lor și sfetnicul Ianache Văcărescu au fost duși la Istanbul, iar toate bunurile familiei au fost confiscate.

Patru luni, Brâncovenii au fost torturați, până când, într-un final, domnitorul, cei patru băieți și sfetnicul au fost condamnați la moarte. Soția și cele șapte fete, Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda, au fost cruțate.

Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul Ianache Văcărescu au fost executați în 15 august 1714, chiar în ziua în care domnitorul împlinea 60 de ani. Voievodul a fost decapitat de turci la Istanbul, după ce în faţa lui fuseseră omorâți ginerele şi cei patru fii. Pentru a fi cruţati, turcii le-au fi cerut să renunțe la ortodoxie și să treacă la islam, dar ei au refuzat să-şi renege credinţa, iar pentru asta au plătit cu viața.

Sfinţenia domnitorului a intrat în conştiinţa populară şi pentru jertfa sa şi a fiilor săi, Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat pe Sfinţii Mucenici Brâncoveni în 15 august 1992, iar ziua de pomenire a fost stabilită în 16 august. Cinstitele sale moaște se află la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, una dintre ctitoriile sale.

Numeroase mărturii, adesea provenind de la diplomați și agenți economici străini aflați la Constantinopol, documentează arestarea și execuția lui Constantin Brâncoveanu. Relatările istorice sunt unanime în a condamna severitatea excesivă a arestării întregii sale familii și brutalitatea execuției.

Martiriul Sfinților Brâncoveni nu a fost un simplu eveniment istoric, ci reprezintă un simbol al credinței neclintite și al sacrificiului suprem pentru valorile creștine. Prin canonizarea lor, Biserica Ortodoxă Română a recunoscut și a onorat curajul și demnitatea cu care și-au acceptat martiriul.