251 de ani de la Raptul Bucovinei. În urma unei odioase înțelegeri cu otomanii, Imperiul Habsburgic rupe o parte din nordul Moldovei

Acum 251 de ani, în 7 mai 1775, în urma unei odioase convenții cu otomanii, Imperiul Habsburgic anexa un teritoriu de peste 10 mii de kilometri pătrați din nordul Moldovei istorice, denumit ulterior Bucovina. Pe lângă înțelegerea cu dragomanii de la Istanbul, zona a fost cedată și cu acordul tacit al administrației militare țariste, conduse de feldmareșalul Piotr Rumianțev, după ce Rusia, în urma Războiului ruso-turc din 1768-1774, a obținut dreptul de a interveni pentru „protejarea țărilor române”.

De fapt, trupele austriece ocupaseră Bucovina încă în toamna anului 1774, însă din punct de vedere juridic ea va deveni oficial provincie austriacă la 7 mai 1775, prin convenția încheiată între Imperiul Habsburgic și Sublima Poartă, sub a cărei suzeranitate se afla Moldova. Domnul de atunci Grigore al III-lea Ghica a protestat la Poartă împotriva acestei anexări, rapt contrar înțelegerii tradiționale între puterea suzerană și țara „protejată”. Încercările sale au fost însă zadarnice. Mai mult, doi ani mai târziu, în 1777, domnitorul este ucis la curtea sa de un capugiu, trimis de sultan pentru schimbarea conducătorului.

În total, Imperiul austriac a ocupat, prin convenția cu otomanii, un teritoriu de 10.400 de km pătrați, patru orașe, în jur de 300 de sate și cătune cu 70.000 de locuitori, cu o populație preponderent românească. Primul recensământ al provinciei, realizat în primul deceniu după anexare, a arătat că românii numărau 11.100 de familii, rutenii – 1.261, evreii – 526, țiganii – 294, iar armenii – 58.

Sub stăpânirea austriecilor au ajuns ținuturile Cernăuțiului și Sucevei, cu vechea capitală, care au fost nucleul voievodatului Moldovei, și marile mănăstiri ctitorite de Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare și Petru Rareș, dar și mormântul voievodului Ștefan de la Putna.

După 11 ani de la anexare, în 1786, provincia a fost încorporată în Galiția, decizie ce a dus la emigrări ale populației spre Moldova. De atunci a început să scadă și procentul populației românești. Pe lângă retragerile în Țara Moldovei, au început să fie înființate colonii germane, dar mai ales să fie încurajată așezarea rutenilor în zonă. Limitată în timpul administrației militare, emigrarea rutenilor în Bucovina a fost încurajată de administrația galițiană. Populația slavă s-a așezat mai ales între Prut și Nistru.

Reorganizarea noului teritoriu al statului austriac s-a făcut în mai multe etape și a culminat în 1783, an în care au fost secularizate moșiile mănăstirești și episcopale, înființându-se „Fondul bisericesc”, care avea misiunea de a întreține Biserica și școala.

A fost o lovitură brutală pentru viața monahală de aici deoarece toate mănăstirile au fost desființate, rămânând doar trei: Putna, Dragomirna și Sucevița. Însă Biserica Ortodoxă nu avea o organizare unitară. Sudul regiunii era supus Mitropoliei de la Iași, care o conducea printr-un dichiu, iar nordul provinciei era organizat într-o eparhie numită Episcopia Rădăuților. La 24 aprilie 1781 a avut loc o înțelegere între Mitropolitul Gavriil Calimachi de la Iași și Episcopul de la Rădăuți, Dosoftei Herescu, prin care s-a purces la arondarea eparhiei bucovinene.

Practic, s-au făcut schimburi de teritorii în aşa fel încât Episcopia de la Rădăuți să conducă spiritual și canonic toate ținuturile regiunii luate de austrieci în ocupație. Această inițiativă a aparținut guvernatorului militar al provinciei, Enzenberg. Tot el a fost cel care a poruncit Episcopului Dosoftei de la Rădăuți să-și stabilească Reședința episcopală la Cernăuți, oraș ales de Iosif al II-lea drept capitală a Bucovinei.

Mutarea oficială a Episcopiei Bucovinei la Cernăuți s-a făcut la 12 decembrie 1781, iar Episcopul Dosoftei s-a numit „episcop exempt al Bucovinei”.

Politica habsburgică a fost, în general, una favorabilă Bisericii Ortodoxe de aici, Biserică majoritară, dar asta doar la început deoarece nu peste mult timp s-a trecut la subordonarea Bisericii față de stat printr-un decret imperial numit „dreptul statului asupra bisericii”. De aici încolo s-a început o politică de cenzurare a activității Bisericii. Acest lucru s-a întâmplat pe timpul domniei lui Iosif al II-lea care a recunoscut oficial Biserica Ortodoxă din această regiune și chiar a primit să fie numit Patron Suprem al Bisericii Ortodoxe din Bucovina. Însă lucrul cel mai reprobabil a fost acela că Biserica din Bucovina a fost scoasă de sub jurisdicția Mitropoliei de la Iași și trecută sub Mitropolia Ortodoxă de la Karlowitz, deși clerul bucovinean a protestat energic deoarece prin această mutare s-au deschis și mai larg porțile slavismului spre Ortodoxia românească din Bucovina.

În urma revoluției de la 1848, Bucovina a fost separată de Galiția și a devenit ducat autonom, cu dietă proprie și reprezentanți în Parlamentul de la Viena. Cei 143 de ani de stăpânire austriacă în Bucovina, până în 1918, au avut un bilanț contradictoriu pentru populația românească. Pe de o parte, teritoriul scos de sub influența otomană a cunoscut o lungă perioadă de pace, chiar și în timpul războaielor napoleoniene, fiind ferit de invaziile turcilor sau ale rușilor. Integrată în Imperiul Habsburgic, Bucovina a fost influențată direct și mai rapid de ideile moderne europene.

Administrația austriacă a modernizat instituțiile, a introdus separarea justiției de administrație, a stimulat dezvoltarea economiei, încurajând agricultura, meșteșugurile și comerțul. Pe de altă parte, românii ortodocși au fost ținta unor abuzuri ale administrației, care au generat migrații, masive în anumite perioade, spre Moldova.

În noiembrie 1918, Bucovina decide Unirea cu Regatul României, ca în 28 iunie 1940, urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, partea sa de nord, împreună cu Basarabia și Ținutul Herța, să fie ocupate de Uniunea Sovietică. În 1991, după destrămarea URSS, nordul Bucovinei și Ținutul Herța devin parte a Ucrainei.