Acum 159 de ani, în 10 februarie 1866, proaspătul stat român intra în prima criză politică. După șapte ani de domnie în Principatele Unite, Alexandru Ioan Cuza, este silit să abdice și să părăseasca țara în urma unei înțelegeri dintre liberali și conservatori. Ulterior, istoricii vremii și susținătorii regimului lui Cuza au denumit această alianță drept „coaliția monstruoasă”, care s-a opus unui șir de reforme a domnitorului, care erau catalogate drept autoritare.
Până în mai 1866, când a fost adus viitorul domnitor și rege al românilor, principele Carol I, puterea a fost preluată de o locotenență domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, reprezentantul Moldovei și al conservatorilor, generalul Nicolae Golescu, reprezentant al Ţării Românești și al liberalilor, și colonelul Nicolae Haralambie, reprezentantul armatei.
Cauzele acestui complot au fost multiple și controversate generate, în principal, de atitudinea tot mai dictatorială a lui Cuza, de reformele sale, apreciate ca fiind prea radicale de către conservatori și insuficiente ori moderate de către liberali. Drept argumente pentru abdicarea forțată au fost și afacerile camarilei domnitorului, dar și elemente delicate din viața sa personală, Alexandru Ioan Cuza având o relație extraconjugală cu Maria Catargiu-Obrenovici, cu care a avut și doi fii, dar și fiind un împătimit al jocurilor de cărți.
Tendinţele autoritare manifestate de domn au devenit evidente încă de la începutul anului 1863, iar regimul personal a fost instalat în urma loviturii de stat din mai 1864. Adunarea Legislativă a fost dizolvată, iar domnul a adoptat o nouă lege electorală şi o nouă lege fundamentală care îi conferea largi prerogative legislative şi executive. Din acest moment, scena politică s-a divizat în două tabere, cuziştii şi opoziţia.
În complotul împotriva domnitorului, C.A. Rosetti și I.C. Brătianu au fost principalii regizori. Lor li s-au alăturat și alte personalități ale vieții publice, precum Lascăr Catargiu, Ion Ghica, D.A. Sturdza, Nicolae Golescu, Petre Mavrogheni.
Historia.ro scrie în materialele publicației că în noaptea de 10 februarie 1866, o persoană s-a prezentat la palat și a spus că în acea noapte vor ieși 4.000 de oameni în stradă, că va avea loc o „revoluție” și că palatul va fi atacat. Cuza a replicat că e păzit de „dragii lui vânători” și că e imposibil ca palatul să fie cucerit. Astfel de povești mai circulaseră, dar fără să se materializeze, de aceea nu au fost luate alte măsuri. Se pare că nimeni nu credea că ofițerii din garda care-l păzea pe domnitor erau de partea conspiratorilor, mai ales că acesta, ofițer la rândul său, arătase o bunăvoință deosebită față de armată.
„Sub conducerea căpitanului Costescu, grupul de civili și militari a intrat în palat, îndreptându-se spre camera lui Cuza. Ajunși aici, Costescu i-a prezentat actul abdicării, pe care domnitorul l-a semnat sub amenințarea armelor. De la Palat, Cuza a fost dus la locuința lui Constantin Ciocârlan, unde a fost ținut pe parcursul zilei de 11 februarie. Seara, Cuza a fost dus la Palat, unde s-a întâlnit cu Elena Cuza, cu copiii săi și alte persoane apropiate. De aici, domnitorul a fost urcat într-o trăsură cu destinația Predeal”, mai scrie historia.ro.
Ultimii șapte ani din viață, Alexandru Ioan Cuza și i-a trăit în exil. A locui majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoană privată, dar nu a reușit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Miniștri, care a refuzat să acorde permis de intrare în România.
Alexandru Ioan Cuza a încetat din viață la 3 mai 1873, la Hotelul Europa din Heidelberg, în vârstă de 53 ani, ca urmare a unei puternice răceli, suferind însă și de o boală mai veche, astm, precum și de unele tulburări ale ficatului și inimii.
A fost înmormântat inițial lângă Palatul domnesc de la Ruginoas, conform dorinței sale. La înmormântarea de la Ruginoasa au participat cel puțin 30.000 țărani. După cel de-Al Doilea Război Mondial, osemintele domnitorului au fost mutate la Biserica Trie Ierarhi din Iași.
