ANALIZĂ | Igor Munteanu: Aderarea la UE nu se poate construi pe un sistem ce reproduce exact bolile pe care Bruxelles cere să le vindecăm

Ieri am avut un eveniment organizat de IDIS „Viitorul” la Chișinău cu foarte mulți colegi din statele Balcanilor de vest, Ucraina, Georgia, state non-UE și UE. Sunt tot mai multe semne ca la 15 iunie, UE ar putea deschide negocierile de aderare pentru Ucraina și R. Moldova.

Against the odds. Să dea Domnul. Numai ca deschiderea Clusterului 1 „Valori Fundamentale” nu se reduce la o ceremonie. Ar trebuie sa fie debutul celei mai intense perioade de reformă instituțională din ultimele decenii. Acest cluster se deschide primul și se închide ultimul. Tot ce negociem pe capitolele economice, comerciale, sectoriale — depinde de ce livrăm aici. Iar cifrele spun că suntem departe.

1. Justiția — evaluarea doar a mai puțin de 60% dintre judecători este sub indicatorul UE, care indică 100%, cu rezultate publice și verificabile. 6 din cele 9 condiții-cheie impuse vizează direct reforma judiciară. Fiecare numire opacă în sistem e un motiv de a întârzia închiderea clusterului.

2. Corupția — scorul scade, nu crește. În 2025, Moldova a obținut 42 puncte din 100 în Indicele de Percepție a Corupției, cu un punct mai puțin față de 2024, pe locul 80 din 182 de țări. In UE, media este 66. Benchmark realist pt închiderea Clusterului 1: min 55–58 puncte și condamnări definitive în dosare de corupție la nivel înalt — nu sentințe în 1 instanță si ani de apeluri.

3. Finanțarea — instrumentele contează mai mult decât sumele. Amendamentele votate recent în Parlamentul European introduc mecanisme de finanțare a reformelor. Dacă aceste resurse nu vor fi absorbite și verificate adecvat, fondurile europene își vor rata scopul, finanțând birocrația, nu schimbarea.

4. Susținerea cursului. Cel mai mare risc în perioada negocierilor de aderare nu este de ordin tehnic, ci politic și social. Pentru ca Aderarea la UE nu poate fi proiectul unei elite. Și nici a unui singur partid, familii, găști. Aderarea înseamnă ieșirea discursului oficial din obsesia respingerii problemelor incomode despre sărăcie, demografie, corupție cuibărită la sânul puterii, lipsa remediilor efective pt a rezolva nedreptăți acute.

Să nu uităm că:

1/3 din moldoveni trăiesc azi sub pragul sărăciei. Salariul mediu – 600 de euro — dar în orașe mici și sate, nu obții nici pe jumătate. Un medic debutant în provincie câștigă în jur de 250 de euro pe lună. Pensia minima – 165 euro.

În 3 decenii am pierdut 40% populație. Circa 35.000–40.000 de oameni pleacă în fiecare an.

76% moldovenii din diasporă spun că principala problemă a țării e corupția și lipsa justiției. 66% ar reveni dacă salariul ar fi în jurul a 2.000 euro.

Dacă în 2030 Moldova intră în UE cu salariul minim la 400 de euro, cu spitale din raioane fără medici și cu instanțe nereformate, aderarea va fi a câtorva mii de oameni care au negociat-o, nu a celor 2,4 milioane care o trăiesc.

Și mai există o problemă pe care nimeni de la putere nu o numește. Haideți s-o formulăm:

Aderarea nu se poate construi pe un sistem care reproduce exact bolile pe care UE cere să le vindecăm. RM este puternic polarizată. Polarizarea funcționează ca instrument de mobilizare a votului util și de guvernare în condiții de criză permanentă. Când discursul public împarte cetățenii în „pro-europeni” și „anti-europeni”, nu ai cum produce consens național, ci mai degrabă o majoritate captivă.

UE nu cere loialitate față de un partid. Cere instituții care funcționează în interes public, indiferent de cine câștigă alegerile. Atât timp cât accesul în funcții publice de conducere — în justiție, administrație, diplomație, agenții de reglementare — rămâne filtrat prin rețele de partid, vetting-ul devine o formalitate selectivă, nu o reformă structurală. Nu poți curăța sistemul cu oamenii sistemului dacă singurul criteriu de selecție rămâne fidelitatea politică.

Politizarea aparatului de stat nu e o moștenire sovietică reziduală — e o alegere activă. Când directorii de agenții, reprezentanții guvernului în teritoriu și managerii instituțiilor publice se schimbă odată cu guvernul, statul nu are memorie instituțională, nu are neutralitate și nu poate fi evaluat tehnic de Comisia Europeană. Benchmarks-urile UE nu se adresează guvernelor — se adresează instituțiilor. Dacă instituțiile sunt extensii ale partidului, evaluarea devine teatru.

Ce ar trebui să se schimbe concret?

Concursuri publice reale pentru toate funcțiile din sistemul serviciului public — cu jurii independente și criterii transparente.

Mandat fix și protecție legală pentru șefii instituțiilor independente, indiferent de culoarea politică a guvernului.

Serviciu public independent și neutru politic, cu evaluări de performanță și audituri asupra politizării aparatului. Și un mecanism de consultare obligatorie a societății civile și opoziției în procesul de negociere cu UE, nu ca exercițiu de PR, ci ca garanție că progresele sunt reale, nu superficiale.

Să sperăm ca reușim. Negocierile se câștigă la Bruxelles. Aderarea se câștigă sau se pierde acasă. Aderarea la UE înseamnă să construiești un stat care supraviețuiește și guvernelor cu care nu ești de acord.