Now Reading: ANALIZĂ | Igor Munteanu: Nistrul ca problemă de securitate națională
- 01
ANALIZĂ | Igor Munteanu: Nistrul ca problemă de securitate națională
ANALIZĂ | Igor Munteanu: Nistrul ca problemă de securitate națională
Asistăm la o criză de proporții legată de dezastrul hidrologic al Nistrului. Criza aparent are o cauză naturală, seceta, dar amploarea ei este una politică și mulți nu o realizează. Timp de trei decenii, Chișinăul a tratat Nodul de la Novodnestrovsk ca pe un dosar tehnic de mediu, negociat de specialiști în ape, ignorând că el, de fapt, decide aprovizionarea cu apă a 98% din Chișinău. Omisiunea a produs un vid de reguli. Când seceta a venit, Republica Moldova nu a avut nici debit minim garantat, nici protocol de criză, nici sursă alternativă de apă. A purtat negocieri de la o săptămână la alta și apeluri politice la Kiev. Seceta nu putea fi evitată, dar amploarea, da.
Criza
În două luni, Republica Moldova a trecut de la alertă la urgență, iar lacul Novodnestrovsk a coborât cu 10 metri. Fiecare etapă a fost gestionată prin decizii ad-hoc, nu prin reguli stabilite dinainte. La 7 martie – atac rusesc asupra complexului, poluare cu produse petroliere; 50.000 de oameni fără apă. La 28 iulie – stare de alertă de 30 de zile în sectoarele energetic și hidrologic. Din 26 septembrie, lacul este sub 111 metri (norma 122 metri), iar toată apa din Carpați curge prin el fără a se acumula. La 14 septembrie – Ucraina cere în Comisia Nistreană reducerea debitului; Republica Moldova refuză, decizia se amână. La 24 septembrie – acord pentru 60 m³/s timp de două săptămâni; Ucraina propusese 22 m³.
Fereastra crizei a fost de cel puțin șase luni de la atacul din martie și de două luni de la prima alertă.
Mecanismele amplificării
Lipsa regulilor a transformat o secetă într-o criză de guvernanță prin cinci mecanisme.
1. Fiecare secetă devine o negociere politică.
În lipsa unui debit minim garantat, Republica Moldova depinde de bunăvoința Kievului. Ucraina are și ea interese legitime: sub cota de 112 metri, există riscuri tehnologice pentru hidrocentrală, iar unele localități ucrainene au deja probleme cu apa. Fără reguli, conflictul dintre două interese legitime se rezolvă prin presiune politică, nu prin criterii.
2. Deciziile vin târziu și pe termen scurt. Fără praguri automate, reacția vine doar când criza e vizibilă. Acordurile scurte nu permit operatorilor de apă să planifice.
3. Lipsa datelor publice ține conflictul politic. Informațiile vin prin declarații și postări pe rețele sociale, nu oficial. Vidul este umplut de disputa dintre Guvern și Primăria Chișinău. Ministrul și primarul isterizează subiectul.
4. Responsabilitatea este fragmentată. Ministerul Mediului este cu debitul, Primăria este cu stația de captare, Centrul Național de Management al Crizelor evaluează urgența. Nimeni nu răspunde de securitatea apei de la sursă până la robinet.
5. Pârghiile rămân nefolosite. Republica Moldova deține teren pe malul drept al lacului-tampon, iar cererea de a arenda încă 19 hectare a rămas fără răspuns din 2017. Această pârghie a Ucrainei nu a fost legată de un regim de exploatare.
Problema-cheie – eroarea de încadrare. Barajul a fost tratat ca subiect tehnic și a fost lăsat în grija instituțiilor de mediu. Tratatul din 2012 privind bazinul Nistrului acoperă aproape toate aspectele, cu excepția navigației și a hidroenergeticii, din punctul de vedere al Ministerului Mediului, care nu a prevăzut cum se reacționează în condiții de risc.
Când riscul a urcat politic, în 2017, debitul Nistrului a fost negociat la pachet cu puncte vamale în Sud, cu proprietăți și cu demarcarea frontierei. Apa a devenit monedă de schimb, nu interes vital, iar Republica Moldova a negociat prost. Un risc de nivel național a fost gestionat cu instrumente de nivel sectorial. Starea de urgență recunoaște tardiv gravitatea acestei erori.
Cine învață din propriile greșeli? Știți, evident.
A trata barajul ca subiect de securitate națională nu înseamnă confruntare cu Ucraina, ci doar ca Republica Moldova să încadreze starea Nistrului la același nivel cu securitatea energetică, cu reguli clare, cu responsabili și cu planuri de rezervă. Din luna martie, după primele atacuri asupra nodului, Republica Moldova ar fi trebuit să dispună următoarele acțiuni:
1. Recunoaștere. Securitatea apei din Nistru trebuia să fie inclusă explicit în Strategia securității naționale și pusă pe agenda Guvernului, Consiliul Suprem de Securitate fiind doar organ consultativ.
2. Un singur responsabil. Ministrul Mediului nu se descurca; din acest motiv, un viceprim-ministru al Guvernului trebuie să coordoneze politicile statului de securitate a apei la nivel de Guvern, negocierile, infrastructura critică și criza apei.
3. Acord interstatal obligatoriu. Republica Moldova are nevoie de un Regulament de exploatare ratificat, cu debit minim garantat, protocol automat de secetă, deversări ecologice de primăvară, date în timp real, expert neutru și clauză de arbitraj. De cinci ani vorbim despre necesitatea unui arbitraj la nivelul Comisiei Europene. Arendarea celor 19 hectare – condiționată de semnarea lui.
4. Securitatea fizică a barajului. Deși nu am investit în construcția lui, Republica Moldova are dreptul de a cere un Plan comun de urgență cu Ucraina pentru situația în care barajul ar fi rupt și ar exista riscul unei catastrofe hidrologice și de poluare, un sistem de avertizare timpurie publică în localitățile riverane, documentarea atacurilor rusești.
5. Sursă alternativă de apă. Urmărim consternați tabloul sinistru al replicilor care se țin lanț între ministrul Mediului și Primăria Chișinău, în loc de a cunoaște inventarul complet al sondelor de rezervă și rezervele suficiente de apă care pot alimenta populația de aproape un milion de locuitori ai Chișinăului și regiunea mitropolitană. A sosit timpul în care capitala trebuie interconectată la Prut, cu studiu de fezabilitate și investiții de securitate.
6. Transparență. Riscurile fără precedent privind apa potabilă fac necesară publicarea unui Buletin hidrologic public și organizarea unei audieri în Parlament privind securitatea apei.
7. Ancorare în Uniunea Europeană. Criza cere actualului Guvern să includă Nistrul în negocierile de aderare la capitolul de mediu și condiționalitatea finanțării Uniunii Europene pentru reconstrucția energetică a Ucrainei cu subiectul asigurării securității hidrologice pentru Chișinău. Niciodată până la construcția nodului, Chișinăul nu s-a confruntat cu asemenea crize, iar pericolul este uriaș.
Concluzii
Am analizat subiectul crizei Nistrului dintr-o perspectivă strict legată de politicile publice. Nu am abordat pescuitul și speciile amenințate de criza Nistrului, asta fiind obligația și profilul ecologiștilor. Dar ei nu prea se aud. Ori au fost reduși la tăcere. Starea de urgență de 60 de zile oferă un instrument politic necesar pentru primii trei pași și conferă legitimitate decidenților. Este necesar să privim însă rezolvarea acestei crize în ansamblu. După ce seceta va trece, atenția publică va scădea, iar fereastra se va închide. Dacă nu cântărim strategic gravitatea pașilor de urmat, următoarea criză va fi devastatoare.
Autor: Igor Munteanu, cercetător senior IDIS „Viitorul”
