Now Reading: ANALIZĂ | Igor Munteanu: Revolta unei minorități demografice. Tinerii noștri nu ies în stradă, ei pleacă
- 01
ANALIZĂ | Igor Munteanu: Revolta unei minorități demografice. Tinerii noștri nu ies în stradă, ei pleacă
ANALIZĂ | Igor Munteanu: Revolta unei minorități demografice. Tinerii noștri nu ies în stradă, ei pleacă
Probabil că nu există cineva care să nu fi urmărit recent violențele de stradă din mai multe țări europene. Incendii și magazine sparte, altercații cu poliția și sute de persoane arestate. Protestele se extind și se multiplică, sărind peste frontiere și adaptându-se din mers ca o pandemie.
Pandemia are un nume. Totul s-a scumpit spectaculos, de la chirii până la croasante. 90% din apartamentele din Leipzig aparțin unor fonduri imobiliare străine, iar politica stabilirii prețurilor de mult nu mai are nici legătură cu cererea și oferta locală. Tinerii nu-si mai pot permite modul de viață pe care l-au avut părinții lor.
De la Paris la Tirana, de la Liège la Torino, sute de mii de tineri europeni au ieșit la proteste de stradă, din nou, pentru că viața lor este comparativ mult mai grea decât a părinților lor. Majoritatea comentariilor se opresc, de obicei, la „costul vieții” și la puterea “TikTok” în difuzarea protestelor. Amândouă sunt adevărate, dar niciuna nu ajunge la miez.
Subiectul este atât de important încât merită să-l abordăm:
1. Ce se contestă? O ordine a priorităților pe agenda guvernelor lor naționale în care ei (și problemele lor) apar pe ultimul loc. Revolta lor spune că diploma nu mai garantează azi nici loc de muncă, nici locuință, nici un viitor previzibil. În plus, cei care ar fi trebuit să-i asculte tac. Fie că nu știu să comunice, fie că sunt atât de obsedați de puterea lor monumentală încât refuză să dialogheze.
Fiind refuzați de putere, protestarii se radicalizează. Unitatea lor nu vine din ideologie, ci din experiența trăită: tinerii simt o apartenență la aceeași clasă supraaglomerată, indiferent de diferențele dintre țările vizitate de proteste. Azi distanțele sunt trasate după alte criterii decât geografice, ele trec prin venituri, rețele, nu prin luxul vieții mondene, iar stabilitatea e fragilă și se destramă ca un fum de vară.
2. Prin ce sunt aceste proteste diferite de altele în ultimii 50 de ani? În 1968, studenții voiau să schimbe lumea. Protestau contra regimurilor totalitare. În 2026, liceenii cer guvernări sensibile social. Ei cer o sală de clasă încălzită. Îndemnizații sociale. Data protestului n-o mai fixează ca pe timpuri un comitet de grevă, ci un anunț viral pe rețele sociale. Algoritmul a înlocuit comitetul de grevă, iar vizibilitatea a înlocuit școala.
X a înlocuit evanghelia luptei de clasă. Diferența de fond ține însă de aritmetică. Tinerii sunt o minoritate statistică într-o Europă profund îmbătrânită, iar mulți dintre ei nici măcar nu votează încă. Bugetele sunt votate de partide alese după regulile luptei de clasă. Accesul la venituri este complicat și nu mai poate fi garantat de studii. Și atunci, ieși în stradă ca să câștigi altfel.
3. Suspiciuni de interferențe străine? Este popular azi să cauți „mâini străine” peste tot, dar nu te ajută. Serviciul francez de monitorizare a ingerințelor străine în mediul online nu a găsit (până azi) nicio operațiune externă, care ar sta în spatele protestelor. Zvonuri sunt, dovezi nu sunt.
Odată izbucnite revoltele, Moscova și Teheranul le-au comentat prin binoclul propriilor narațiuni geopolitice. Putem spune că ambele au parazitat protestele, dar nu le-au proiectat ca arhitecți. Invocată fără dovezi, interferența străină devine un alibi care ocolește întrebarea incomodă: de ce a fost atât de ușor să-i scoți pe tineri în stradă? Și această întrebare este ușor de proiectat și pt alte state.
4. Observăm câteva paradoxuri:
a) Mișcarea s-a născut transnațională, dar se va încheia la nivel național. Fără lideri, mobilizarea e ușoară, iar negocierea e imposibilă. Violența unei minorități face invizibilă majoritatea pașnică. În iunie 1968, după cea mai mare revoltă postbelică, gaulliștii au câștigat alegerile detașat. Strada mobilizată de stânga poate aduce din nou victoria ordinii. Europa se reînarmează și își protejează pensiile. Tinerii întreabă ce rămâne pentru școală. Este, de fapt, o renegociere a contractului între generații.
b) Cum se încheie? Probabil ca în 1986 și 2006: concesii punctuale, vacanțe, oboseală, divide et impera. Contează ce lasă în urmă. Protestele pot escalada influenței dreptei conservatoare (a „legii și ordinii”), vizibilă deja în ascensiune în Franța și Spania, sau noi formațiuni ale tinerilor, după modelul sârbesc. Așa că, deși fitilul l-au aprins mișcări de stânga (sindicate, antifa, pro-Palestina), alunele vor nimeri posibil în coșul electoral al dreptei politice.
În loc de conlcuzie:
Evoluția protestelor nu este uniformă, ci în valuri inegale, ca o maree. Întrebarea esențială nu este cine stă în spatele protestelor. Este ce se întâmplă cu o democrație în care generația care va duce povara viitorului nu mai are, aritmetic, o voce suficientă în prezent.
Pentru RM, lecția acestor proteste europene de amploare e destul de incomodă, chiar dacă se discută foarte puțin asupra motivelor reale ale acestora. Tinerii noștri nu ies în stradă, ci pleacă. Îi trag după ei părinții deja plecați de zeci de ani, ori modelul persistent de emigrare, pe care nu-l poate rupe nicio propagandă de partid, care nu livrează beneficiile sociale de care au nevoie tinerii. Nu lipsa dragostei de țară îi gonește de acasă, ci prisosința ei. Emigrarea este și ea un vot, doar că unul cu picioarele. Definitiv.
Autor: Igor Munteanu, cercetător senior IDIS Viitorul
