Creștinii ortodocși de stil vechi îl cinstesc astăzi pe Sfântul Vasile cel Mare, unul dintre cei mai importanți sfinți ai Bisericii Răsăritene, autorul Liturghiei care îi poartă numele. Conform calendarului neîndreptat, aceasta este prima zi din noul an, iar în multe regiuni s-a mai păstrat tradiția ca, în seara de Ajun, copiii să umble pe la case cu Plugușorul, iar dimineața cu Semănatul.
Sfântul Vasile cel Mare este unul dintre cele mai importante personaje ale creștinismului timpuriu. Autor de cărți religioase, filosof și organizator al vieții monastice a fost renumit și pentru actele sale de caritate. Este un personaj exponențial al Bisericii Ortodoxe, unul dintre cei mai importanți sfinți, prăznuit, în fiecare an pe 1 ianuarie.
A fost canonizat aproape imediat după moartea sa, la finele secolului al IV-lea, fiind considerat unul dintre Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe, cu un impact major asupra creștinismului, la modul general.
Dincolo de latura religioasă, Sfântul Vasile a fost un personaj istoric cât se poate de real, cu o importanță deosebită în istoria bisericească din primele secole ale erei creștine, un orator, filosof și teolog care a schimbat societatea în care a trăit, un episcop deosebit de puternic care nu s-a sfiit să se contreze inclusiv cu împărații romani.
Sfântul Vasile s-a născut în anul 330, într-o bogată familie de greci din Cappadocia, o regiune din centrul Anatoliei, Turcia de astăzi. Familia lui Vasile era foarte respectată în orașul Caesarea, o adevărată capitală a Cappadociei, un centru urban puternic din punct de vedere economic și cultural. Era unul dintre cei 10 copii ai lui Vasile cel Bătrân, un important avocat și orator, dar și al Emiliei de Caesarea.
Familia din care provenea era una deosebit de pioasă, și în ciuda averii și a poziției importante pe care o deținea în această parte a imperiului, adoptaseră creștinismul încă de la început.
Sub influența bunicii sale Macrina, dar și după ce l-a cunoscut pe Eustatius de Sebaste, episcop în Armenia, Vasile alege drumul credinței. Devine ucenic al episcopului Eustatius, iar în anul 357, la vârsta de 27 de ani, pleacă în Palestina, Egipt, Siria și Mesopotamia, pentru a studia diferitele stiluri de viață monahală și pentru a-și găsi calea.
În anul 358, întemeiază la Annesi, în Pontus (n.r. pe coasta de sud a Mării Negre, în Turcia de astăzi), pe un domeniu al familiei, o comunitate monastică unde atrage numeroși prieteni și membrii ai familiei. Aici lucrează alături de Grigore Teologul la o colecție de lucrări ale lui Origen și totodată se dedică unor scrieri privind organizarea vieții monahale. Aceste lucrări devin baza organizării vieții monahale în răsărit, de o importanță capitală, reformatoare.
După moartea Eusebius, episcopul de Caesarea, Sfântul Vasile este nominalizat în locul acestuia, dată fiind priceperea și succesul său pe teren teologic și administrativ. Ca episcop al Caesareei deține puteri de exarh al Pontului și de episcop metropolitan, dovedindu-se a fi un ierarh puternic, impetuos și corect. Contribuie puternic la buna administrare a Bisericii, la respectarea regulilor ecleziastice, a normelor monahale.
Pe lângă activitatea sa ca reformator, bun administrator al Bisericii, dar și teolog cu numeroase scrieri fundamentale pentru creștinism, Episcopul Vasile de Caesarea s-a remarcat prin activitățile sale caritabile deosebite. În perioadele de secetă organiza adevărate cantine în aer liber prin care erau hrăniți sute de oameni afectați de foamete. A fost, de asemenea, un cunoscut critic al sclaviei, susținând că „niciun om nu se naște sclav”. Totodată, milita pentru egalitatea dintre sexe, un lucru rar întâlnit în aceea epocă.
Sfântul Vasile a murit în jurul anului 379.
Moștenirea sa literară și teologică este inestimabilă, renumite fiind lucrările sale „De spiritu sancto”, „Moralia” și „Asketica”. Sfântul Vasile a subliniat importanța studierii filosofiei și retoricii antice grecești, dar și învățătura sfinților de dinaintea sa.
