ATITUDINI | Alexandru Tănase: Statul absorbit de partid

Scandalurile au vocația de a deturna privirea de la esențial. Ne invită să privim insistent degetul și să uităm luna spre care acesta arată. Și în cazul discuției iscate în jurul salariilor de la MoldATSA există riscul de a rămâne captivi într-o curiozitate măruntă: cât câștigă o persoană, cine îi este rudă și dacă suma este sau nu justificată. Fără îndoială, asemenea întrebări au importanța lor. Dar ele nu ating nici pe departe miezul problemei.

Adevărata întrebare privește felul în care funcționează statul și tipul de instituții pe care am reușit să le construim în acest „cincinal” de guvernare PAS. Chiar dacă ni se sugerează că asistăm la un simplu accident administrativ, în realitate cred că avem de-a face cu simptomele unei boli mai vechi, care ține de însăși cultura noastră instituțională și de modelul de guvernare construit în ultimii cinci ani.

Astfel, discuția nu este, în fond, despre salarii. Ea este, înainte de toate, despre instituții și reforme. Iar dacă vrem să înțelegem ce fel de model administrativ avem, merită să facem un scurt exercițiu de memorie istorică.

Articolul 6 din Constituția sovietică proclama rolul conducător al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. La prima vedere, părea doar un text constituțional. În realitate, el exprima principiul fundamental al organizării puterii în stat. Statul exista, desigur. Avea ministere, instanțe, procuratură, securitate de stat, administrație și parlament. Dar centrul real al puterii și al deciziei nu se afla în niciuna dintre aceste instituții. El se afla în partid.

Instituțiile nu fuseseră desființate. Dimpotrivă, pe hârtie funcționau impecabil, doar că nu aveau nicio autonomie. Rolul lor nu era acela de a lua decizii în virtutea competențelor conferite de lege, ci de a pune în executare hotărâri adoptate în altă parte. Niciun demnitar, procuror sau judecător nu era numit în funcție fără aprobarea partidului. În realitate, partidul „absorbise statul”, iar instituțiile încetaseră să mai fie instituții în sensul autentic al cuvântului. Rămăseseră doar decorul juridic al unei puteri exercitate dintr-un singur centru politic.

PCUS nu domina Uniunea Sovietică doar pentru că era singurul partid. Adevărata sa forță provenea din faptul că reușise să absoarbă statul. Decizia politică nu se mai năștea în instituțiile chemate prin lege să o ia, ci în structurile partidului. Ministerele, instanțele, procuratura, sindicatele și celelalte autorități nu făceau decât să dea formă juridică unor hotărâri adoptate în altă parte.

Într-un asemenea sistem, instituțiile nu puteau deveni niciodată cu adevărat instituții. Funcționarii nu erau apreciați pentru capacitatea de a decide, ci pentru disciplina cu care executau indicațiile primite. Loialitatea ajunsese să valoreze mai mult decât competența, iar inițiativa devenise mai degrabă un risc decât o virtute.

Aceasta este, poate, cea mai importantă lecție pe care ne-o lasă articolul 6 din Constituția sovietică. Instituțiile nu mor atunci când sunt desființate. Ele mor atunci când încetează să mai gândească și să decidă în virtutea competențelor pe care legea le conferă și încep să aștepte, în permanență, semnalul unui centru politic.

Recursul la istorie este util, în măsura în care ne ajută să înțelegem prezentul. De aceea, merită să privim cu atenție instituțiile Republicii Moldova de astăzi și să ne întrebăm dacă nu regăsim și aici unele simptome ale aceluiași mecanism.

Orice partid ajuns la putere urmărește, în mod firesc, să-și consolideze poziția politică și să câștige următoarele alegeri. Problema apare atunci când această consolidare nu se mai sprijină pe performanța guvernării și pe competiția ideilor, ci pe restrângerea treptată a spațiului în care poate apărea o alternativă credibilă.

În ultimii ani, PAS a părut preocupat mai degrabă să neutralizeze opoziția decât să o învingă prin rezultate. În loc să accepte că democrația trăiește din pluralism și competiție, puterea a hotărât să toarne asfalt peste tot ceea ce nu era galben.

Același reflex s-a manifestat și în raport cu critica. Într-o democrație funcțională, critica este un mecanism de autocorecție. Ea obligă guvernarea să-și justifice deciziile și să le revizuiască atunci când este cazul. La noi însă, aproape orice observație incomodă a fost întâmpinată cu iritare și suspiciune. De obicei, în loc să se răspundă argumentelor, a fost pusă sub semnul întrebării persoana celui care le formula.

PAS a cultivat cu perseverență ideea că reprezintă singurul garant al parcursului european al Republicii Moldova, deși Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană și Acordul de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător (DCFTA) au fost negociate, semnate și ratificate în perioada așa-numitelor „guvernări oligarhice”. Spațiul politic a fost astfel redus la o alegere binară: PAS sau forțele anti-europene. Într-o asemenea paradigmă, pluralismul din interiorul taberei pro-europene a devenit aproape imposibil. Toți concurenții au fost practic anulați din spațiul politic, fiind împinși spre marginea spectrului politic și etichetați, mai devreme sau mai târziu, drept „vânduți”, „hoți” sau „putiniști”.

Ar fi nedrept să punem întreaga responsabilitate pe seama PAS. Actuala guvernare a fost favorizată și de calitatea lamentabilă a opoziției parlamentare. În loc să construiască o alternativă credibilă și să oblige puterea să răspundă pentru economie, sărăcie, exodul populației, calitatea instituțiilor, reforma justiției sau eficiența administrației publice, opoziția a preferat să joace un spectacol de vodevil. Asistăm aproape zilnic la o întrecere absurdă pentru a demonstra cine este mai anti-occidental, cine admiră mai zgomotos Kremlinul și cine apără mai înverșunat putinismul.

O asemenea opoziție nu incomodează puterea, ci o legitimează. În mod paradoxal, ea a devenit cea mai valoroasă resursă electorală a PAS. Atâta vreme cât cei mai vizibili lideri ai opoziției sunt împovărați de vulnerabilități judiciare, guvernarea nu mai este obligată să convingă prin rezultate. În asemenea condiții, cea mai eficientă campanie electorală a PAS n-a fost propriul bilanț de guvernare, ci însăși imaginea opoziției.

În aceste condiții, competiția politică sănătoasă a fost anulată. În locul confruntării dintre programe și viziuni de guvernare, am ajuns la o confruntare între două narațiuni radicale: una susține că doar PAS poate duce Republica Moldova în Europa, cealaltă că salvarea vine doar dinspre Rusia. Între aceste două extreme, spațiul pentru o dezbatere serioasă despre guvernare, instituții și interesul public s-a îngustat aproape până la dispariție.

Întrebarea cu adevărat importantă nu este dacă PAS seamănă cu PCUS ca ideologie sau ca regim politic. O asemenea comparație ar fi, fără îndoială, forțată. Problema nu este asemănarea dintre cele două partide, ci asemănarea dintre anumite mecanisme de exercitare a puterii. Dominația PCUS nu se sprijinea doar pe faptul că era partid unic. Ea se întemeia, de fapt, pe capturarea statului. Instituțiile continuau să existe, dar încetaseră să mai funcționeze ca autorități autonome. Ele deveniseră simple prelungiri ale voinței partidului.

Când folosesc aici expresia „stat captiv”, nu mă refer la sensul consacrat de Thorbjørn Jagland, care se referea la capturarea instituțiilor statului de către grupuri oligarhice și interese private. În cazul de față este vorba despre o altă formă de captivitate: subordonarea instituțiilor unui singur partid politic aflat la guvernare. Diferența ține de identitatea celui care capturează statul, nu și de logica capturării. În ambele situații, instituțiile încetează să mai acționeze autonom și devin instrumente ale unui centru de putere exterior lor.

Aceasta este, de fapt, adevărata esență a scandalului de astăzi. Nu salariul unei persoane și nici gradul ei de rudenie cu șeful statului. Acestea sunt doar metastazele unor probleme mult mai profunde. Problema reală este că nu am reușit să construim instituții capabile să funcționeze indiferent de cine se află la putere și că, în consecință, continuăm să confundăm partidul cu statul și autoritatea politică cu autoritatea instituțională.

Puterea nu se consolidează doar prin subordonarea instituțiilor. Ea are nevoie și de controlul discursului public, de domesticirea presei și de transformarea societății civile din contrapondere în aliat. Acest mecanism merită însă o analiză separată.

După cinci ani de guvernare PAS, o mare parte a presei a ajuns să depindă financiar de granturi externe acordate, oficial, pentru informarea publicului, combaterea dezinformării și a propagandei ruse. Scopul declarat al acestor programe este, fără îndoială, legitim. Problema apare însă atunci când, în practică, combaterea propagandei începe să se confunde cu propaganda pro-guvernamentală, iar finanțările destinate consolidării rezilienței democratice produc efectul invers: diminuarea spiritului critic față de putere.

Ani la rând, reprezentanții guvernării au preferat, cu puține excepții, să comunice prin intermediul instituțiilor media și al jurnaliștilor care evită întrebările incomode. Conferințele de presă autentice au devenit tot mai rare, fiind înlocuite de briefinguri organizate în fața unui auditoriu atent selectat.

În paralel, milioane de euro din asistența externă au fost direcționate către proiecte de comunicare publică. În loc să consolideze dialogul dintre stat și cetățean, o parte importantă a acestor resurse s-a transformat în fluxuri continue de trash sponsorizat pe rețelele sociale, menit să lustruiască imaginea guvernării. Feed-urile de pe rețele sunt inundate zilnic de materiale sponsorizate în care realizările puterii sunt prezentate aproape exclusiv într-o lumină favorabilă.

Privind această succesiune nesfârșită de imagini optimiste, ai uneori senzația că răsfoiești un album de propagandă ceaușistă adaptat erei digitale. În locul muncitorilor și colhoznicelor de odinioară apar miniștri și funcționari zâmbind încrezători, cu privirile îndreptate, asemenea personajelor din afișele realismului socialist, spre un viitor luminos.

S-au schimbat decorul, vocabularul și platformele de distribuție. Nu s-a schimbat însă tentația puterii de a transforma comunicarea publică într-un exercițiu permanent de autoglorificare. Iar atunci când presa și societatea civilă renunță la rolul lor critic și ajung să participe la acest exercițiu, mecanismul de exercitare a puterii începe să semene, dincolo de ideologii și de epoci, cu modelele pe care credeam că le-am lăsat definitiv în urmă.

Un fenomen asemănător poate fi observat și în societatea civilă. Dacă înainte de venirea PAS la putere, organizațiile neguvernamentale monitorizau la sânge activitatea Guvernului și a Parlamentului, astăzi o parte însemnată a acestui sector și-a schimbat radical rolul. Multe ONG-uri au ajuns să funcționeze mai degrabă ca GONG-uri – organizații formal independente, dar integrate, în fapt, în mecanismul de promovare a politicilor guvernamentale. Contractele generoase finanțate din asistența externă pentru comunicare, promovarea reformelor, consolidarea rezilienței sau alte concepte împachetate impecabil în termeni de referință și rapoarte de progres, au înlocuit în multe cazuri, vocația de a supraveghea critic exercitarea puterii.

Paradoxul este că o guvernare cu adevărat democratică are nevoie de o societate civilă incomodă. Aplauzele îi pot îmbunătăți imaginea, dar numai critica îi poate corecta greșelile. Independența societății civile nu se măsoară nici prin statutul său juridic, nici prin sursa finanțării, ci prin capacitatea de a păstra aceeași distanță critică față de orice guvernare. În momentul în care această distanță dispare, societatea civilă încetează să mai fie câinele de pază al democrației și riscă să devină câinele de pază al guvernării. Iar acesta este unul dintre cele mai sigure semne că echilibrul dintre stat și societate începe să se degradeze.

În acest context, este greu de trecut cu vederea ușurința cu care unii reprezentanți ai societății civile de la Chișinău au încercat să schimbe accentele scandalului de la MoldATSA. Întrebarea esențială – dacă acest caz dezvăluie un mecanism de subordonare a instituțiilor statului – a fost înlocuită cu o discuție despre „nesimțitul care și-a falsificat CV-ul și a compromis PAS”. Acesta este unul dintre trucurile clasice ale propagandei: atunci când nu ai argumente pe fond împotriva unei critici, schimbi subiectul și personalizezi conflictul.

Un alt detaliu curios, care pare să confirme caracterul instituțional al acestor derapaje, a trecut aproape neobservat. Chiar în ajunul izbucnirii scandalului, Agenția Proprietății Publice promovase un proiect de hotărâre prin care MoldATSA urma să beneficieze de un ajutor de stat constând în scutirea de la virarea către buget a unei părți din profit, în valoare de aproximativ 13 milioane de lei – o sumă echivalentă cu salariile anuale ale circa treisprezece angajați. Abia după izbucnirea scandalului public, prim-ministrul a intervenit și a cerut suspendarea proiectului.

Este greu de crezut că, în condiții obișnuite, acel proiect ar fi fost suspendat. Cel mai probabil, și-ar fi urmat liniștit parcursul birocratic și ar fi fost aprobat fără ca cineva să-l mai „caute de purici”. Iar acesta este, poate, cel mai elocvent indiciu că problema nu era un om și nici un salariu, ci modul în care funcționau instituțiile.

În acest punct, discuția se mută firesc de la instituții la reforme. Și nu mă refer la reforma „de succes” a vetting-ului. Mă refer la reformele economice, cele care schimbă regulile jocului și reduc posibilitățile de capturare a statului.

Republica Moldova continuă să dețină un număr impresionant de întreprinderi comerciale aflate în proprietatea statului. Fiecare dintre ele înseamnă consilii de administrație, consilii de supraveghere, directori, achiziții, contracte, kickback-uri și șpăgi generoase. Cu cât statul controlează mai multe asemenea active, cu atât tentația oricărei guvernări de a le transforma în instrumente de recompensare a fidelității politice este mai mare.

După cinci ani de guvernare, devine tot mai greu de înțeles de ce statul continuă să păstreze în portofoliul său un număr atât de mare de întreprinderi comerciale, în condițiile în care multe dintre ele ar fi trebuit demult să fie privatizate. Impresia este că singura rațiune pentru păstrarea lor în proprietatea statului constă în posibilitatea de a recompensa oamenii de încredere ai puterii cu funcții bine remunerate și cu locuri în consiliile de administrație și de supraveghere.

De ani de zile, reprezentanții statului în aceste consilii încasează indemnizații astronomice, deși participarea lor rezultă din funcția publică pe care deja o ocupă și este exercitată în timpul programului de lucru, remunerat prin salariul plătit din bani publici. Este greu de explicat de ce aceeași persoană trebuie plătită de două ori pentru exercitarea unor atribuții care derivă din aceeași funcție.

Dacă actuala majoritate ar fi dorit cu adevărat să elimine această practică, ar fi avut tot timpul necesar pentru a modifica legislația. O regulă simplă ar fi fost suficientă: reprezentanții statului desemnați în consiliile de administrație și de supraveghere în virtutea funcției pe care o ocupă să nu mai primească indemnizații suplimentare. Faptul că o asemenea reformă nu a fost promovată spune, poate, mai multe despre interesul puterii față de întreprinderile de stat decât toate declarațiile despre buna guvernare.

În Georgia, una dintre cele mai importante reforme nu a constat în schimbarea directorilor întreprinderilor de stat, ci în reducerea radicală a numărului acestor întreprinderi. Filosofia lui Kakha Bendukidze era simplă și lipsită de echivoc: „Georgia should sell everything that can be sold, except its conscience.” („Georgia ar trebui să vândă tot ce poate fi vândut, cu excepția conștiinței sale.”)

Aceasta nu era o figură de stil, ci o filozofie de guvernare. Bendukidze înțelesese că cea mai eficientă metodă de a combate clientelismul și capturarea statului nu este multiplicarea mecanismelor de control, ci eliminarea sursei tentației. La Chișinău, se pare că acest lucru n-a fost încă înțeles.

Apropo de mecanismele de control, în briefingul de ieri, doamna președintă Maia Sandu a solicitat implicarea SIS și a CNA în supravegherea activității întreprinderilor de stat. Nu sunt convins că cea mai bună soluție pentru remedierea deficiențelor administrative este multiplicarea mecanismelor de control și implicarea serviciilor speciale în domenii care țin, în mod firesc, de administrarea economică. Nicolae Ceaușescu a recurs, la rândul său, la extinderea controlului Securității asupra economiei și comerțului exterior, în speranța că astfel va combate ineficiența și corupția. Istoria arată însă că suprapunerea continuă a mecanismelor de control produce rareori o administrație mai eficientă. De cele mai multe ori, ea generează birocrație, paralizie decizională și o teamă tot mai mare de asumarea răspunderii.

În ultimii cinci ani ni s-a repetat aproape obsesiv că la putere au venit oameni onești, oameni buni, oameni care nu fură. Vreau să cred că o bună parte dintre ei sunt exact așa. Dar scandalul MoldATSA ne amintește un adevăr pe care filosofia politică îl cunoaște de secole: democrațiile nu se construiesc pe presupunerea că oamenii sunt virtuoși, ci pe convingerea că puterea trebuie limitată și controlată, indiferent de cine o exercită.

Natura umană se schimbă greu, poate în decursul mai multor generații. În schimb, instituțiile și regulile jocului pot fi schimbate mult mai repede. Tocmai de aceea, adevărata reformă nu înseamnă să sperăm că vom aduce la putere oameni mai buni, ci să construim un stat în care nici oamenii buni, nici cei răi să nu poată abuza de putere.

Nu cred că Republica Moldova ar avea nevoie de încă o generație de politicieni care să promită că sunt mai onești decât predecesorii lor. Am avea nevoie de instituții și de reforme care să facă onestitatea dezirabilă, iar abuzul imposibil sau, cel puțin, foarte costisitor.

Abia atunci vom putea spune că am depășit cu adevărat reflexele trecutului și că am construit un stat care nu mai depinde de bunăvoința celor aflați vremelnic la putere.

Autor: Alexandru Tănase, fost președinte al Curții Constituționale

Sursa: Cotidianul.md