ATITUDINI | Igor Munteanu: Cum ar trebui România să-și regândească asistența pentru Republica Moldova?

Cifrele oficiale ale Ministerului Finanțelor de la Chișinău spun o poveste pe care puțini o citesc până la capăt. În 2024, Comisia Europeană a oferit RM granturi în valoare de 73,2 milioane de euro. Din acestea, 85,4% au mers direct în bugetul de stat, administrat de Guvern. În primele nouă luni ale lui 2025, proporția asistenței a urcat la 96,6%: din 125,2 milioane de euro, doar 4,2 milioane au finanțat proiecte concrete, cu obiective, indicatori și audit propriu.

În 2026, UE a trecut de la suport bugetar necondiționat la suport bugetar condiționat de performanță. Comisia Europeană a adoptat în octombrie 2024 Planul de Creștere pentru RM, în valoare totală de 1,9 miliarde de euro, iar fondurile sunt alocate în funcție de progresul reformelor. Circa 385 mln euro sunt granturi nerambursabile, care nu intră în bugetul de stat și nu sunt administrate de Guvern, iar 1,5 mlrd euro sunt împrumuturi concesionale (maturitate 40 de ani, grație până la 10 ani), ca suport bugetar, adică la discreția Guvernului. România, între timp, a dispărut din tablou: doar 6,1 milioane de euro în granturi în anul 2024 (din care 5,3 milioane de euro asistență tehnică) și zero granturi directe în anul 2025.

Problema nu este banul, ci trasabilitatea lui

Suportul bugetar în asistența bilaterală nu este, în sine, un instrument greșit — este instrumentul standard al UE pt state aflate în proces de aderare. Dar atunci când 97% din asistența principalului partener extern se dizolvă în bugetul general, într-un context în care spațiul public este dominat de scandaluri legate de clientelism, conflicte de interese și cheltuieli ineficiente a banului public, întrebarea nu mai este academică, este practică: cine vede fiecare euro după ce trece de Trezorerie?

Există state care nu-și încredințează ușor banii altor agenții în asistența alocată unor țări ca RM. Aceste state operează agenții de stat (USAID, GIZ, People-in-Need, Polish Aid, ori Sida) care atribuie finanțarea statului lor pe proiecte concrete, cu ținte măsurabile, monitorizare permanentă și audit independent. Aceste agenții oferă exact ceea ce suportul bugetar nu poate garanta: trasabilitate. Nu mai mulți bani, ci bani mai vizibili. Mai transparenți. Măsurabili prin efecte.

Ce ar trebui să facă România: cinci concluzii strategice

1. Să nu concureze cu Bruxelles-ul acolo unde nu poate câștiga. UE va domina suportul bugetar prin volum. A adăuga câteva milioane românești în același canal înseamnă zero vizibilitate, zero control și zero efect politic distinct. Nișa României este alta.

2. Să finanțeze exclusiv proiecte, cu rezultate care se pot reține. Fiecare euro românesc trebuie să aibă adresă, termen și beneficiar identificabil: o școală renovată, o interconectare energetică, un spital dotat, un pod construit. Asistența care se vede construiește capital de încredere; asistența care se dizolvă în bugete gestionate la distanță construiește, în cel mai bun caz, comunicate de presă.

3. Să investească în infrastructura care leagă fizic cele două maluri de Prut. Interconectările energetice, podurile, drumurile și coridoarele feroviare sunt singura formă de asistență imposibil de deturnat și imposibil de inversat politic. Ele rămân, indiferent cine guvernează la Chișinău. Insist că este nevoie de spații comune integrate de un proiect comune al reunificării, nu doar de intenții.

4. Să mute accentul de la guvern la economia reală și societate. Burse, mobilitate academică, sprijin pentru presa independentă, pentru administrațiile locale și oportunități financiare pentru micii antreprenori — prin canale care ocolesc filtrul politic central și creează o rețea durabilă de legături, imună la ciclurile electorale.

5. Să-și folosească vocea la Bruxelles, nu doar portofelul la Chișinău. Ca stat membru, România poate cere ceea ce niciun grant bilateral nu poate cumpăra: mecanisme de monitorizare mai stricte pentru suportul bugetar european, condiționalități clare și raportare publică a utilizării fondurilor. O asemenea poziție nu este împotriva Moldovei, așa cum sugerează niște vagabonzi, care s-au aflat în solda oricui a plătit mai bine, ci garanția că parcursul ei european nu va fi compromis de clica unui partid hegemonic și lunecarea  în tot felul de scandaluri, fragilități și crize instituționale, specifice RM.

Concluzia

Cea mai gravă criză a României nu este de ordin financiar, ci de ordin strategic, iar busola corectă este dictată de proiectul național al reîntregirii. România nu are nevoie de mai multă generozitate față de RM, ci de inteligență strategică în acțiunile și asistența pe care o acordă. Rolul ei nu mai este să fie un donator secundar în umbra UE, ci arhitectul acelei părți din sprijinul pentru Moldova pe care Bruxelles-ul nu o poate livra, axându-se pe fonduri gesionate sub răspunderea sa, proiecte vizibile, legături fizice, spații comune, oameni pregătiți și instituții verificabile.

Euro-ul românesc trebuie să fie cel mai trasabil euro din R.Moldova, din motive pe care le-am dezvoltat cu alte ocazii. În 2016, am oferit autorilor „Planului Marshall pentru RM” un spațiu public generos la IDIS pentru a prezenta celor interesați o viziune de angajament strategic al României în raport cu R.Moldova. Editura Cartier a publicat Planul autorilor, care a aprins discuții productive la Chișinău și București, în mediul de afaceri și comunitatea de think tankuri, mediu universitar și orașe pivot. Nu este vina autorilor că nu s-au găsit politicieni responsabili, care să evalueze corect potențialul acestui concept. Notez că Planul Marshall pt Moldova nu a avut nevoie de autorizație nici atunci, nici acum. Mai ales de la rinoceri mercenarizați. Are nevoie de acțiune, viziune, resurse și curaj politic în condiții de criză. Fără lichele la butoane.

Autor: Igor Munteanu, cercetător senior IDIS Viitorul