
Oamenii se simt tot mai mult reprezentați de roboți. Răspunsurile inteligenței artificiale ne satisfac, ne încântă și le folosim ca si cum ar fi ale noastre.
Când sunt bune, scutindu-ne de pierderea unui timp cu căutări și scrierea unor banalități, fie. Dar pot fi și greșite. Meșterii noștri știu că trebuie să verifice metrul când se apucă de măsurat pentru că China a produs și partide de panglici de măsurat mai scurte.
Farmecul speciei umane este că are capacitatea să reinventeze toate măsurile. Cum a zis cândva un filozof: „Măsura tururor lucrurilor este omul”. Dacă omul își pierde capacitatea de a măsura, de a gândi și regândi, cine va mai da sens lumii?
În acest iureș al robotizării, fac eforturi elementare să îmi păstrez mintea trează. Dacă am ceva de socotit, de măsurat, fie că sunt la cumpărături, fie proiectez ceva, mă strădui ca primele calcule să le fac în minte. Abia apoi le mai desenez o dată ca să mă verific. Un efort inutil din perspectivă practică, dar foarte important pentru sănătatea minții mele și păstrarea spiritului critic chiar și în fața unui robot atotștiutor.
Se spune că IA va rămâne mereu imperfectă, deoarece se hrănește cu propriile erori. Cu cât oamenii devin mai încrezători în roboți și produc mai puține idei originale, IA este mai supusă să producă conținut din care să se hrănească. Iar orice eroare redistribuită va deforma adevărul, dar și calculele.
De acum avem o generație de intelectuali care nu știe tabla înmulțirii pentru că au calculatorul în telefon. Degrabă vom asista cum oamenii își trimit unii altora răspunsuri generate de chat gpt așa cum azi se felicită cu emoticoane.
Dar unde va mai fi în tot acest univers artificial locul credinței? Întrebarea lui Hristos: „Când voi veni, oare voi mai găsi credință pe pământ?”, o înțelegem azi cu atât mai bine.
Autor: Ieromonah Savatie Baștovoi